Crin Antonescu, suveranul

Preşedintele nostru interimar vrea tot mai mult să intre în istorie. Va reuşi. Dar pe uşa din dos.

Tot mai des, în declaraţiile sale publice, dl Crin Antonescu recurge la un soi de băţoşenie naţională care, la alţii, ar putea fi luată drept demnitate. În cazul său, nu e decât retorică goală - căci e greu să identifici, în discursurile sale, vreo urmă de idee, darămite vreo atitudine fermă. Pus în faţa reacţiilor dure din partea liderilor europeni, preşedintele interimar se ia (şi mai) în serios şi simte nevoia să răspundă invocând naţiunea. Când Comisia Europeană are nişte solicitări, răspunde ritos că „nu primeşte ordine" de la UE. Când apare prima variantă a raportului privind justiţia, dl preşedinte interimar se simte dator să spună că în el sunt nişte lucruri care „exced competenţele Comisiei Europene". Şi că „nu suntem râme în faţa nimănui", iar „liderii europeni nu sunt şefii noştri". Uneori, puseurile sale de suveranitate capătă o expresie ridicolă: „eu nu m-aş duce în Parlamentul britanic să-i spun ce să voteze".

(Nici nu e cazul: Parlamentul britanic e o instituţie serioasă, n-are ce învăţa de la preşedintele nostru interimar). La mitingul de la Timişoara, şi-a construit un fel de legitimitate istorică vorbind inflamat, la grămadă, despre deţinuţii politici din timpul comunismului şi morţii din decembrie 1989, ca şi cum ar fi fost urmaşul lor consacrat.

Nu e singurul care face asta. Şi premierul, şi ministrul de Externe Andrei Marga au mai luat-o pe ogorul declaraţiilor care mimau „demnitatea naţională". Şi Traian Băsescu, în ultimii ani, mai apăsa uneori pe aceeaşi pedală (de exemplu, când era vorba de refuzul acceptării României în spaţiul Schengen).

Dar Crin Antonescu o face zilnic. Iar în condiţiile de instabilitate de acum - care vor continua, probabil, cel puţin până la sfârşitul anului - recursul la „mândria naţională" e riscant şi prost orientat. Nu poţi să vorbeşti despre suveranitate naţională după ce majoritatea parlamentară pe care o conduci se joacă penibil cu hotărârile Curţii Constituţionale şi cu instituţiile statutului. Nu poţi vorbi de demnitate când girezi un plagiator. Şi nu e cinstit să te dai pătruns de „misiunea istorică" şi să vorbeşti în numele poporului român când abia dacă te-au votat câteva mii de oameni (aşa cum e cazul d-lui Antonescu).

Pe de altă parte, să spui că Uniunea Europeană „se bagă unde nu-i fierbe oala" arată nu doar că nu ştii nimic despre Tratatele europene, dar şi că nu ţii seamă de opţiunile poporului a cărui demnitate pretinzi că o aperi. Reformele democratice s-au făcut, în România, sub impulsul forurilor europene, iar românii au fost tot timpul cei mai euro-entuziaşti dintre cetăţenii fostelor ţări comuniste. Chiar şi acum, în toate Eurobarometrele, încrederea românilor în instituţiile europene e mai mare decât încrederea în instituţiile statului român. De-a lungul potcnitei noastre tranziţii, românii tocmai asta au cerut: ca Uniunea Europeană „să se amestece" în treburile interne, să-i ţină din scurt pe politicienii români, pe a căror seriozitate şi dorinţă de reformă nu se putea conta. Şi atunci, ce fel de „suveranitate" vrea dl Antonescu? Una de secolul XIX?

Din păcate, pornirile „demne" ale preşedintelui interimar exprimă doar dezorientarea sa faţă de situaţia în care s-a ajuns. Iar dacă flutură, stângaci, steagul „demnităţii naţionale" e doar pentru că speră ca, în felul acesta, să mai adune nişte voturi anti-Băsescu la referendum. Un scop meschin, o suveranitate de plastilină.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".