Cine pe cine lustrează

Votată după un traseu sinuos de vreo şapte ani, Legea lustraţiei e un fel de bau-bau mărunt, bun de folosit în hărţuiala politică naţională.

În campania electorală din 2004, pe vremea Alianţei „Dreptate şi Adevăr", PNL a propus legea, făcând din ea o miză importantă a programului său. Pe atunci, PNL se lupta vitejeşte cu PSD şi cu guvernarea lui Adrian Năstase, care s-a sprijinit pe tot felul de „foşti" - de la activişti PCR la ofiţeri de securitate. Acum, PNL e aliat cu PSD, iar legea a fost votată la repezeală de PDL. Cu ce ne-am ales? Mai întâi, cu îmbogăţirea limbii române. A apărut o nouă familie de cuvinte - lustraţie, a lustra, lustrabil. Apoi, a apărut o nouă pâine (cam inconsistentă, dar merge) pentru presă, care va avea, câtva timp, un subiect la îndemână: „cine e lustrabil şi cine nu". În fine, a apărut un instrument suplimentar în lupta electorală: partidele vor declanşa concursul „cine are mai mulţi lustrabili", faza locală şi faza naţională. În campaniile electorale, poate că un partid ar mai câştiga câteva voturi arătând cu degetul spre lustrabilii din partidul advers. În rest, rămâne cum am stabilit: legea vine târziu. În cel mai bun caz, oferă o reparaţie morală cu valoare pur simbolică pentru cei care au suferit abuzuri şi nedreptăţi în vremea comunismului.

Dar, în fapt, toată societatea românească a avut de suferit. Dacă ar fi fost adoptată o asemenea lege la începutul anilor '90, poate că am fi avut şansa ca societatea noastră să se cureţe mai repede măcar de unele figuri prea mult legate de comunism. N-ar fi fost un succes garantat, dar dispariţia de pe scena publică a purtătorilor de mesaje comunistoide ar fi putut însemna măcar o redresare morală a societăţii, o clarificare, o despărţire demnă de trecut. Acum e prea târziu. Pentru că nu am făcut curăţenie la timp, s-au perpetuat în spaţiul public nu doar oamenii fostului regim, dar şi apucăturile deprinse atunci: de la pofta de privilegii până la sistemul de relaţii care le-a permis unora să facă afaceri dubioase ori cariere politice; de la distrugerea spiritului comunitar (care ne-a transformat într-o populaţie asistată, nu într-o ţară de cetăţeni) până la justiţia coruptă şi practicată arbitrar; de la lipsa de respect pentru individul uman şi drepturile lui până la aplicarea în continuare a principiului „cine nu e cu noi e împotriva noastră".

Optimiştii spun însă că adoptarea Legii lustraţiei contribuie la „procesul de decomunizare" şi „e o victorie a societăţii civile". De unde atâta decomunizare în anul de graţie 2012? Generaţia născută după 1989 a crescut cu tot acest amestec ciudat, în care foştii securişti dau lecţii de democraţie, foştii activişti sunt mari promotori ai capitalismului, un fost poet de curte al regimului comunist ajunge în Parlamentul European, iar altul are parte de un soi de funeralii naţionale şi e comparat cu Eminescu. Condamnarea comunismului de către preşedinte s-a făcut în huiduielile unor parlamentari şi a rămas cam fără consecinţe. „Victoria societăţii civile"? Mă tem că adoptarea legii e doar un aranjament de partid: configuraţia actuală a legii e departe de ceea ce solicitau organizaţiile societăţii civile în anii '90.

În stil românesc, am mai „bifat" o chestie. O să mai comentăm un pic despre ea şi apoi o să revenim la ale noastre. O să înjurăm în continuare „clasa politică", „dictatura", o să ne plângem de biata ţărişoară ş.a.m.d., fără să ne pese că, dacă am fi făcut lucrurile la timpul lor, astăzi am fi trăit într-o societate mai bună.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".