Alege-s-ar praful!...

Înţelege cineva ce se întâmplă de fapt cu Institutul Cantacuzino? Da, ştiu, «sunt interese» la mijloc, numai terenul de sub el valorează milioane. Dar nu la asta mă refeream...

Cetăţeanul obişnuit aude la ştiri că Institutul Cantacuzino e „singurul care produce vaccinuri" şi că e pe cale de desfiinţare. Îl mai vede şi pe Avocatul Poporului, care spune că, dacă nu se mai produc vaccinuri, „e atinsă siguranţa naţională" şi „se încalcă dreptul la viaţă înscris în Constituţie". Avocatul Poporului mai zice că face o anchetă (deşi nu ştiu câtă capacitate are pentru asta) şi, punând problema în asemenea termeni gravi, duce discuţia pe o cale simplistă, în alb-negru: de ce să importăm vaccinuri scumpe când le putem produce pe ale noastre, mai ieftine?

Or, problema nu se reduce la atât. În vremuri de globalizare şi de comerţ liber, uneori e mai rentabil să imporţi decât să produci tu însuţi. E curios cât de repede uită lumea că Nicolae Ceauşescu voia să producă totul în ţară ca să nu mai fie depedent de importuri, iar din această cauză am rămas pe cap cu un sistem economic grandoman şi ineficient. Dar, în cazul Institutului Cantacuzino, nu e vorba de cine ştie ce fabrică socialistă de cuie pe care e mai rentabil s-o lăsăm să moară. E vorba de un institut creat înainte de comunism, de un medic vizionar. Între timp a acumulat experienţă, a făcut cercetări - nu doar producţie de vaccinuri - şi ar putea face asta în continuare. De 20 de ani însă, periodic, situaţia de la Institutul Cantacuzino devine subiect de scandal şi preocupare în presă. „Are probleme". Şi de ce nu s-au găsit soluţii în acest răstimp? Mai nou, cică „nu e la standarde europene". Şi de ce n-a fost adus la standarde europene? E greu de înţeles, pentru un cetăţean cumsecade şi decent, care e de fapt problema. Carevasăzică, avem un institut cu prestigiu şi cu experienţă, dar în 20 de ani nu am făcut nimic cu el. N-am ştiut să-i fructificăm prestigiul (sau, dacă preferaţi, să „vindem" bine acest brand). Nici n-am găsit soluţii pentru retehnologizare, pentru a-l face în continuare competitiv. Era pe punctul de a se privatiza (măcar partea de producţie, care ar fi putut astfel deveni rentabilă şi ar fi putut susţine partea de cercetare), dar s-au făcut intervenţii „sus" ca să rămână al statului. Şi a rămas oarecum al statului, dar într-o formulă de struţocămilă: e „sub coordonarea" Ministerului Sănătăţii, care numeşte directorii, dar e în acelaşi timp extrabugetar - adică trebuie să stea pe picioarele proprii. Ultimii doi directori numiţi de minister au fost destituiţi pentru „management defectuos", dar unul dintre ei a intentat proces, l-a câştigat şi a revenit glorios în funcţie (urmând să primească leafa din urmă). Asta înseamnă „sub coordonarea" ministerului? Că o să-i dea din bani publici leafa unui director pe care l-a destituit pentru că nu era bun? Atunci dumnealui onor ministerul s-o lase baltă.

Situaţia de la Institutul Cantacuzino concentrează în ea toate bubele tranziţiei. Arată incapacitatea de a găsi soluţii, dezinteresul, lipsa de coerenţă. În 20 de ani nu s-a căutat niciodată serios (ca pentru atâtea alte resurse pe care le-am avut şi le-am prăpădit) răspunsul la întrebarea „ce facem cu Institutul Cantacuzino?". Doar s-a cârpit şi s-a improvizat. Acum, când totul a ajuns aproape de prăbuşire, ne apucă mândria naţională („cum să distrugem institutul nostru ca să-i îmbogăţim pe producătorii străini?"), iar o instituţie a statului care ar trebui să fie serioasă (precum Avocatul Poporului) vorbeşte fără să ştie despre „încălcarea dreptului la viaţă". Răspunde cineva pentru lenea şi dezinteresul manifestate în 20 de ani? Evident, nu. Se revoltă cetăţenii pentru asta? Nicidecum. Rămâne de bază un vechi „concept" românesc: „alege-s-ar praful!".

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".