Adio, Berlusconi!
0Silvio Berlusconi şi-a dat demisia şi a lăsat locul unui guvern condus de economistul Mario Monti, fost comisar european. Se aşteaptă de la el salvarea economiei.
Italia a mai trecut prin asemenea episoade: băgată la apă de politicieni, a fost repusă pe linia de plutire de tehnocraţi. Însuşi Berlusconi a câştigat prima dată alegerile (în 1994) după un astfel de moment: clasa politică se prăbuşise în urma scandalurilor de corupţie şi fusese numit un guvern de tehnocraţi, condus de Carlo Azeglio Ciampi, foarte respectatul guvernator al Băncii Italiei. Il Cavaliere fondase atunci partidul Forza Italia cu care, în doar şase luni de marketing politic intens (ajutat de trustul său media), a devenit premier. Celor care îi reproşau lipsa de experienţă politică le răspundea că „va conduce Italia ca pe propria afacere". Or, acum se vede că exact pe acest plan a eşuat: „afacerea Italia" e falimentară, iar datoria ţării a crescut enorm. N-ar fi corect, totuşi, să i se impute lui Berlusconi toată datoria. Ea e mai veche - rezultatul unor politici proaste săvârşite încă din anii '80: statul italian a căpătat de mult obiceiul de a se împrumuta de la cetăţeni. Iar din 1994 încoace, ţara a fost condusă şi de guverne de centru-stânga, care nu au reuşit să facă mai nimic: Romano Prodi, fostul preşedinte al Comisiei Europene, revenit cu mare pompă în Italia, a condus o coaliţie de guvernare formată din vreo 10 partide şi partiduleţe, care a eşuat în dispute interne fără sens, deschizându-i larg drumul lui Berlusconi spre câştigarea triumfală a alegerilor.
Numai că, în ultimii ani, Berlusconi s-a cam jucat de-a guvernarea. Colecţiona obiecte care aveau legătură cu Napoleon şi dădea petreceri trăznitoare, cu fete vesele şi muzici, fără să-i pese că toată presa lumii duduia de ştiri deşucheate despre viaţa sa. Făcea în continuare pe il Communicatore şi încerca să pareze şugubăţ tot ce se scria împotriva sa. De altfel, punctul cel mai important pe care l-a marcat în istoria recentă a politicii europene a fost tocmai utilizarea televiziunii şi presei în marketingul politic. A început-o încă din 1994, când performanţa de a câştiga alegerile după doar câteva luni de la înfiinţarea partidului s-a datorat în primul rând campaniei de comunicare: el a „vândut" atunci un produs numit Partidul Forza Italia, iar alegătorii l-au „cumpărat". Până una-alta, observăm că felul său de a exploata la maximum televiziunile şi marketingul politic a fost copiat şi de alţi lideri europeni. Şi nici noi nu suntem departe, chiar dacă într-un fel mai primitiv: toţi politicienii se bulucesc să fie văzuţi la TV, iar preşedintele „conduce" ţara făcând declaraţii şi dând interviuri lungi în tot felul de emisiuni.
Alte comentarii despre „modelul" Berlusconi, în „Dilema veche" de joi, 17 noiembrie.
Mircea Vasilescu este redactor-şef „Dilema veche“ şi scrie pentru ''Adevărul"
Se încarcă comentariile...
