Muncim ca proştii

Unde statul apasă cu putere pe grumazul societăţii, acolo cu siguranţă nu va exista niciodată bunăstare.

Cred cu toată convingerea că prezenţa cât mai discretă a statului în viaţa unei cetăţi duce la prosperitate. Unde statul apasă cu putere pe grumazul societăţii, acolo cu siguranţă nu va exista niciodată bunăstare.

Din păcate, în România statul a ajuns asemenea unei tumori care sufocă încet, încet orice tentativă de evoluţie.

Recent, experţii Centrului Independent de Studii în Economie şi Drept (CISED) şi, în acelaşi timp, promotorii campaniei „Ziua libertăţii fiscale" au relevat modul brutal în care autorităţile bagă mâna în buzunarul angajatului. Mai precis, dacă un salariat are un venit de 2.000 de lei, practic el rămâne în mână cu puţin peste 1.000 de lei. Contribuţiile sociale pentru sănătate, şomaj, pensii şi diverse fonduri publice, precum şi impozitele pe venituri însumează aproape 48% din veniturile angajaţilor. Mai mult decât atât, studiile realizate de profesorii din cadrul CISED arată că numărul zilelor pe care le muncim pentru stat a crescut semnificativ în ultima perioadă. Dacă în 2006, românii munceau circa 129 de zile pentru stat, în 2009 numărul acestora a ajuns la 137, anul trecut la 147, iar în acest an s-a ajuns la un total de 149  de zile. 

Fiscalizarea excesivă a muncii în România este rezultatul unei politici nocive de gestionare a fondurilor colectate de la populaţie. ­Altfel spus, autorităţile risipesc total aiurea banii din birurile pe care le încasează.

În prezent, cheltuielile bugetare au trecut de 40% din Produsul Intern Brut şi cu siguranţă vor creşte şi în perioada următoare, că deh... vin alegerile şi va fi nevoie de pomeni electorale. Asta înseamnă că vom munci din ce în ce mai mult pentru stat.

Evident că nu putem vorbi despre o eliminare totală a taxelor şi impozitelor, dar o plafonare a acestora colerată cu o prioritizare eficientă a alocării resurselor pentru investiţii de maximă importanţă, care ar aduce valoare adăugată în economie, ar putea slăbi menghina în care statul a prins deopotrivă cetăţenii şi companiile.

Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie şi fost profesor de economie la Universitatea din Chicago, spunea că el pledează pentru reducerea taxelor în orice circumstanţe şi cu orice scuză, pentru orice motiv, oricând este posibil.

Sigur, există cârcotaşi care vor spune că, în eventualitatea relaxării fiscalităţii, statul nu va mai dispune de resurse pentru a-şi onora obligaţiile sociale. Fals! O politică fiscală laxă ar reprezenta o gură de oxigen pentru cetăţeni şi pentru firme, care se vor putea dezvolta mai rapid şi astfel vor aduce în timp încasări mai mari la buget. În plus, o gestionare mai eficientă şi mai responsabilă a resurselor bugetare ar acoperi gaura lăsată de micşorarea taxelor. Până atunci, însă, vom munci ca proştii!