WikiLeaks.ro

Povestea WikiLeaks în România s-a derulat - cum altfel? - profund româneşte.

În mod normal, n-ar fi trebuit să scriu acest text. Îi port lui Dan Tăpălagă, de la HotNews, cuvenita invidie profesională pentru faptul de a fi ieşit primul cu telegramele WikiLeaks. O asemenea invidie nu se strigă, ci se inventariază discret la experienţe de viaţă. Dar o anume insolenţă simt nevoia să i-o corijez.

La sfârşitul anului trecut, Cornel Nistorescu anunţa că deţine cablogramele, după ce îi dăduse fondatorului WikiLeaks o aiureală de diplomă. Cum nu mai cred de mult în buna-credinţă a jurnalistului Nistorescu, îmi şi închipuiam ce urmează să facă cu ele: o filtrare direcţionată, menită a-i satisface scopurile politice. Apoi am aflat că telegramele i-au fost refuzate, spre a fi încredinţate Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţie.

Sunt unul dintre cei trei jurnalişti activi, membri CRJI, care deţineau de puţin timp telegramele Ambasadei SUA. Urma să le publicăm după o procedură convenită cu cei care au meritul de a le fi obţinut. Asta presupunea, pe lângă simpla traducere, un uriaş volum de muncă: evaluarea informaţiilor, plasarea lor în context, discuţii cu cei acuzaţi, anonimizarea celor care riscau inutil prin publicarea identităţii. Nu eram noi deştepţii lumii, ci aplicam reguli folosite de către ziarele internaţionale care au avut de-a face cu telegrame WikiLeaks. Ne gândeam chiar la o formă prin care CRJI să sancţioneze derapajele. N-am mai apucat.

Cu o remarcabilă frenezie, HotNews a început să publice masiv extrase din telegrame, obţinute în condiţii încă neelucidate. Din acel moment, puhoiul n-a mai putut fi stăvilit şi spaţiul public a fost realmente sufocat cu suculente extrase din WikiLeaks. A urmat o Daciadă de trei zile, în care toată lumea s-a apucat să caute, să traducă (sau nu) şi să publice cât s-a putut de mult, în speranţa unei efemere creşteri de trafic. Buna-credinţă, acurateţea, atenţia la detalii, contextualizarea - toate s-au dus naibii.

Dacă Dan Tăpălagă ar fi rămas doar cu „vina" de a fi declanşat isteria WikiLeaks, încă ar fi fost bine: s-a bucurat să „le-o tragă" altora şi să culeagă laurii exclusivităţii. Aş fi zis că e vorba doar de un bun, deşi imatur, reflex jurnalistic. De două zile însă, turmentat pesemne de aburii propriului succes, el dă lecţii la toată lumea: la politicieni, la jurnalişti, la propriii cititori, la cititorii altora. Într-un comentariu lung, redundant şi urmat de promisiunea unui de-al doilea, domnul Tăpălagă decide cine a citit bine şi cine a citit rău telegramele, ne oferă grila sa de lectură şi decretează că cei care nu citim la fel ca el suntem antiamericani, antioccidentali, vânduţi ruşilor. Dacă nu se calmează, tind să cred că vrea să preia postul, încă vacant, de far călăuzitor al presei şi al lumii româneşti.

Dan Tăpălagă a greşit şi jurnalistic: a inundat piaţa cu atât de multă informaţie, total neatent la calitatea acesteia, încât a banalizat totul. Dar comentariul său ne arată că, atunci când se precipita să publice, scopurile sale nu erau doar jurnalistice, ci în mare măsură şi politice. A făcut exact ceea ce bănuiam, poate pe nedrept, că ar fi făcut şi Nistorescu, a fost doar un Nistorescu din celalaltă parte a baricadei.  Povestea WikiLeaks în România s-a derulat - cum altfel? - profund româneşte. Şi Dan Tăpălagă e principalul artizan.