Trăiască ironia între popoare!

Sunt ani buni de când francezii tot înghit această fotografie şi pesemne că simt din când în când nevoia să riposteze cumva.

Ofotografie veche înfăţişează un pluton de soldaţi hitlerişti, călare pe pe biciclete, şi e intitulată „Tour de France, 1940". E anul în care armata lui Hitler spulbera în câteva luni armata franceză şi odată cu ea jumătatea vestică a Europei. Este această fotografie cea mai ucigătoare ironie la adresa unei mari puteri, care n-a mai câştigat de una singură un război de la Napoleon încoace - Napoleon Întâiul, ca să fim bine înţeleşi. Sunt ani buni de când francezii tot înghit această fotografie şi pesemne că simt din când în când nevoia să riposteze. Doar întâmplarea face ca ultimele lor victime să fie românii.

Salutul românesc „S'il vous plaît, monsieur!", dintr-un scheci TV mai vechi, şi recentul comentariu sportiv „Când arbitrul va arunca moneda în aer, nu e sigur că o să cadă pe jos cu atâţia români în preajmă" sunt nimic altceva decât forme libere de exprimare a ironiei între popoare şi nu văd de ce clasa politică sau mass-media din România ar trebui să se inflameze în asemenea hal. Putem eventual riposta în aceeaşi cheie, prezentând bunăoară, cum unii bloggeri au făcut-o deja, salutul franţuzesc: ambele mâini ridicate în sus.

Iar ultimul banc TV din Franţa chiar nu are de ce să ne irite. Sceneta îi înfăţişează pe preşedintele Sarkozy şi pe ministrul său de Interne onorând doi soldaţi ai Legiunii Străine, un roman şi un nigerian, ucişi în Afganistan şi care sunt repatriaţi laolaltă cu alţi compatrioţi de-ai lor: sicriul caporalului Popescu merge spre România, împreună cu alţi 24 de ţigani expulzaţi, iar al nigerianului pleacă în ţara sa împreună cu alte 57 de personae de culoare. Scheciul se încheie cu afirmaţia că autorităţile franceze şi-au îndeplinit planul la expulzări - şi în mod evident ne aflăm în faţa unei ironii la adresa politicilor lui Sarkozy şi în niciun caz la adresa românilor.

În ultimă instanţă, răutăţile noastre despre ceafa bulgarilor şi ale lor despre mămăliga noastră, amintirile unei jumătăţi de continent despre pasiunea pentru ceasuri a ruşilor sau chiar bancurile privind generozitatea scoţienilor ar trebui să fie tot atâtea motive de ţâfne şi de riposte între ţări dacă n-ar exista pe lumea asta un bun de nepreţuit, care are darul să le calmeze: umorul.

Francezii luptă acum în Libia. Alături de italieni. Să nu mori de râs?

PS: De trei zile, un interviu ratat cu Nicu Ceauşescu, care a aşteptat două decenii difuzarea, ne tot este prezentat ca exclusivitate mondială. După ce l-am văzut, m-am întristat. E destul de trist când după o producţie TV îţi vine să reclami nu la CNA, ci la Protecţia Consumatorului. Negustorii din Obor care vând carne de cal pretinzând că e vită par un pic mai oneşti.