Stâncă şi şpriţ: Ion Diaconescu

Acest amestec de naivitate, imprecizie, voluntarism şi nostalgie uşor revanşardă a caracterizat întreaga guvernare ţărănistă.

Am ridicat mirat o sprânceană în noiembrie 1996, în momentul în care CDR l-a desemnat pe octogenarul Ion Diaconescu drept preşedinte al Camerei Deputaţilor. După brejnevismul epocii Iliescu-Văcăroiu, aşteptam ca noua guvernare să instaleze la toate butoanele oameni în puterea vârstei şi cu putere de muncă. Căci, slavă Domnului, era de muncit. Preşedintele Constantinescu, premierul Ciorbea sau preşedintele Senatului, Petre Roman, se încadrau în acest portret-robot, pe când preşedintele Camerei Deputaţilor - nu. Altele erau meritele sale, aveam să aflu, şi ele ţineau de trecut, nicidecum de prezent sau de viitor.

Am ridicat mirat cealaltă sprânceană atunci când l‑am auzit pe venerabilul preşedinte al Camerei Deputaţilor enunţând una dintre priorităţile mandatului său: modificarea denumirii de „Guvern" în cea de „Consiliu de Miniştri", urmând ca titulatura de „prim-ministru" să devină „preşedinte al Consiliului de Miniştri". „Că aşa era pe vremea noastră" - a fost singura explicaţie pe care a oferit-o Ion Diaconescu pentru rebotezarea acestor instituţii. După brejnevismul epocii Iliescu-Văcăroiu, era pentru oprima dată când vedeam că un simplu moft nostalgic se poate transforma în voinţă politică şi poate schimba denumiri de instituţii, titulaturi oficiale, ştampile, antete şi tot ce presupune asta. Un singur lucru omisese liderul ţărănist:  pentru a atinge obiectivul enunţat era necesară schimbarea Constituţiei.

Acest amestec de naivitate, imprecizie, voluntarism şi nostalgie uşor revanşardă a caracterizat de altminteri întreaga guvernare ţărănistă. Iar cel care i-a desenat amprenta nu a fost Corneliu Coposu, ci Ion Diaconescu. Prin moartea sa în 1995, stânca ţărănistă Corneliu Coposu a fost doar racheta care a propulsat PNŢCD la guvernare un an mai târziu, dar pilotul care a condus partidul pe culoarele puterii a fost acest bizar amestec de stâncă şi şpriţ care s-a numit Ion Diaconescu. Iar guvernarea ţărănistă, abulică şi relativ bine intenţionată, onestă doar cât să reducă mărimea şpăgii, l-a urmat cu fidelitate, iar preţul plătit de partid a fost enorm şi încă nu s-a terminat de plătit.

Ziua de ieri a fost un monument de ipocrizie ridicat la catafalcul lui Ion Diaconescu. L‑au văicărit deopotrivă duşmanii şi aliaţii ca şi cum noi, cei care îi ascultăm, n-am şti câte parale au dat şi unii, şi ceilalţi pe venerabilul ţărănist. Adversarii politici şi din presă i-au descoperit brusc resursele de moralitate şi tăria de caracter, deşi cât timp a fost în viaţă n-au ostenit să-i acuze slăbiciunile. Măcar să fi tăcut cu puţină decenţă.

Iar de colegi ce să mai zici? N-au fost în stare să-i împlinească singura dorinţă pe care o mai avea de la viaţă: să-şi vadă partidul din nou unit. Se ceartă ca chiorii pe o fărâmă de partid şi vor încerca negreşit să ajungă la putere căţărându-se pe cadavrul lui Ion Diaconescu, aşa cum au făcut acum 15 ani şi cu Corneliu Coposu. Numai că de data asta nu vor reuşi. În PNŢCD nu mai e urmă de stâncă, a rămas doar şpriţul.