Revoltă şi impotenţă sindicală

Revolta în sine reprezintă dovada rupturii adânci dintre liderii de sindicat şi cei pe care ar trebui să-i reprezinte.

Revolta angajaţilor din Ministerul de Finanţe poate fi comentată pe două paliere. Primul se referă strict la motivele pentru care salariaţii s-au revoltat: eliminarea stimulentelor concomitent cu „diminuarea Boc"de 25 la sută din salarii. Toată lumea e de acord că nu era în regulă sistemul de stimulente care funcţiona de peste un deceniu în acest minister. Salariile oficiale au rămas mai mici decât la alţi bugetari pentru că erau semnificativ completate cu stimulente. Statisticile arată şi dimensiunea fenomenului. La Ministerul de Finanţe, salariul mediu brut pe anul 2009 era de 2.037 de lei, iar valoarea medie a stimulentelor a fost de 2.300 de lei. Iar la Ministerul Muncii, situaţia era şi mai stranie. La un salariu mediu brut de 2.044 de lei, stimulentul mediu se ridica la peste 5.000 de lei.

Media stimulentelor nu spune însă totul. Modul total arbitrar şi clientelar de acordare a acestora făcea din funcţionari un fel de vasali ai şefilor direcţi, iar lipsa de transparenţă a criteriilor ducea la aberaţii flagrante: un consilier de ministru putea câştiga semnificativ mai mult decât un angajat operativ, care chiar trudeşte să strângă taxe şi impozite. E limpede că era timpul să fie curmate aceste practici şi, din câte înţeleg, o ordonanţă de guvern menită a alinia salariile din Finanţe la un nivel rezonabil se află în proceduri la Senat.

Cel de-al doilea palier de comentariu se referă la sindicate. Indiferent cum s-a născut revolta, ea în sine reprezintă dovada rupturii adânci dintre liderii de sindicat şi cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Dacă ea a fost spontană, demonstraţia e deja făcută. În condiţiile în care sindicatele agită ameninţător sabia protestelor de cel puţin şase luni, e limpede că n-au reuşit să colecteze instituţional protestele, poate justificate, ale salariaţilor din Finanţe şi să devină un partener credibil de dialog, ba chiar de presiune, cu Guvernul. Oamenii au ales revolta spontană, deşi aceasta are şanse mai mici de reuşită, în loc să acţioneze pârghia sindicală.

Potrivit unor informaţii destul de vagi, încă neconfirmate, revolta n-ar fi fost chiar atât de spontană. Mesaje pe e-mail sau pe intranet, trimise în toată ţara de unul dintre liderii de sindicat, ar fi îndemnat salariaţii să recurgă la această formă de protest. Să instigi la o grevă spontană pentru că nu eşti capabil să organizezi una legală, deşi ai avea motive - iată probabil cel mai relevant semn de impotenţă sindicală.

La ora la care scriu, liderii de sindicat parcă ţin să mă confirme. Caraghiosul de Vasile Marica a venit de la Constanţa special ca să se pună în fruntea revoltaţilor şi se angajează să le aducă apă şi mâncare - ai zice că se crede la revoluţie. Atâta doar că protestatarii nu sunt în sindicatul lui.