Prezumţia de vinovăţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Coţofenele independenţei absolute a magistraţilor, precum şi unele vrăbiuţe din societarea civilă, vor sări ca arse.

Năstase (PSD) achitat, Miki Şpagă (UNPR) condamnat. Păcuraru (PNL) a scăpat, Apostu (PDL) e tot arestat. Pentru o persoană profund tendenţioasă, aşa cum îmi propun să fiu în acest text, ultimele veşti de pe frontul anticorupţiei arată în felul urmator: judecătorii se arată mai degrabă indulgenţi cu politicienii aflaţi în Opoziţie şi mai degrabă severi cu cei aflaţi la Putere. Este acesta un lucru normal, dat fiind faptul că infracţiunile de corupţie sunt cu precădere apanajul Puterii? Eu zic ca nu. Acest argument are o susţinere doar în ceea ce priveşte munca procurorilor. E oarecum firesc ca, într-o perioadă determinată de timp, mai multe dosare să fie întocmite pe numele celor care exercită puterea, dată fiind apropierea lor de borcanul cu miere. Când vorbim însă de partea care ţine de judecarea dosarelor, aici e de aşteptat ca repartiţia condamnărilor să fie uniformă. A crede altfel ar fi niav: doar nu s-o fi adunat toată cinstea la unele partide, iar necinstea la celelalte.

Înarmându-mă cu toate resursele de rea-credinţă pe care le pot strânge, îndrăznesc să afirm: în aceste zile, în care puhoaie de dosare care moţăiau prin instanţe au ajuns la clipa pronunţării ca urmare a „micii reforme", judecătorii administrează o lecţie usturătoare celor aflaţi la putere. „Ne-aţi deranjat din vechile obiceiuri, primiţi acum răsplata" - par a spune magistraţii. Desigur, coţofenele independenţei absolute, vecine cu iresponsabilitatea, a magistraţilor, precum şi unele vrăbiuţe din societarea civilă, vor sări ca arse şi vor spune că teoria lansată mai sus este o afirmare neruşinată a prezumţiei de vinovăţie. Le dau dreptate. Şi profit de prilej ca să reabilitez acest concept, blamat pe nedrept: prezumţia de vinovăţie.

Opusul său, prezumţia de nevinovăţie, are un singur loc în care trebuie să se manifeste plenar: în sala de judecată. Acolo se iau decizii cu consecinţele cele mai dramatice asupra celor ajunşi în faţa instanţei, acolo se face diferenţa dintre libertate şi carceră, dintre bogăţie şi sărăcie, dintre viaţă şi moarte. În schimb, prezumţia de vinovăţie face parte, poate fără să ştim, din viaţa noastră de zi cu zi. Căci ce altceva este prudenţa cu care abordăm oamenii sau sistemele pe care le cunoaştem prea puţin sau în care avem prea puţină încredere? Prezumţia de vinovăţie e semn de sănătate mintală, de bun instinct de supravieţuire.

Mai mult, prezumţia de vinovăţie este, de fapt, temelia întregii legislaţii privitoare la conflictele de interese şi la incompatibilităţi. Legiuitorul, de aici şi de-aiurea, nu a operat cu prezumţia de nevinovăţie când le-a definit, adică n-a aşteptat ca cel vizat să fie dovedit că a greşit, ci, plecând de la prezumţia că va greşi, că va abuza de funcţia sa, i-a fixat limitele în care se poate mişca.

Revin. Dat fiind un anume dezechilibru al sentinţelor recente şi observând că nu e lună în care să nu afăm de vreun magistrat care îşi tranzacţionează sentinţele, se pune întrebarea: cu câtă prezumţie de nevinovăţie îi putem credita? S-o merite mai întâi, apoi s-o pretindă. 

Liviu Avram este redactor şef adjunct ''Adevărul''

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite