Nervozitate de la Bruxelles

Conţinutul raportului Comisiei Europene merită însă mai multă atenţie decât o gâlceavă sterilă între politicieni.

Şi a mai trecut un an, şi Comisia Europeană a mai dat publicităţii un raport din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare privind Justiţia din România. A devenit aproape un obicei ca an de an, cam pe la mijlocul lui iulie, canicula şi tihna concediilor să fie tulburate, preţ de câteva zile, de aceste rapoarte de monitorizare. Aşa cum se întâmplă în fiecare an, politicienii se vor trezi un pic din somnolenţă, vor prelua ce le convine din raport şi îşi vor ataca adversarii, aceştia din urmă vor riposta în mod identic, iar toată zarva se va sfârşi în câteva zile.

Conţinutul raportului merită însă mai multă atenţie decât o gâlceavă sterilă între politicieni. În pofida grijii cu care Comisia Europeană a încercat să-şi plaseze concluziile cât mai departe de problematica Schengen (spre a fi consecventă sieşi), o anume nervozitate faţă de situaţia Justiţiei din România nu poate trece neobservată. Pe lângă unele pasaje pe care le regăsim de câţiva ani buni şi care au devenit deja clişee - cum ar fi „DNA are cauze tot mai convingătoare în privinţa investigării cazurilor de corupţie la nivel înalt" - Comisia intră mai în detaliu decât o face de obicei şi propune nu mai puţin de 19 măsuri concrete pe care Justiţia le are de îndeplinit pentru ca România să poată spera ca, în iulie 2012, să poată fi ridicat Mecanismul de Cooperare şi Verificare.

Din lectura celor 19 propuneri, rezultă că în covârşitoarea lor majoritate acestea vizează mai cu seamă instanţele, în special Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii -  adică exact vârful sistemului judiciar. Raportul sancţionează, printre altele, opacitatea procedurilor de ocupare a porturilor de la Înalta Curte, lipsa de eficienţă a Inspecţiei Judiciare de la CSM, dar insistă în mod deosebit pe tergiversarea marilor dosare de corupţie, până spre apropierea termenelor de prescripţie, sau pe pedepsele total neconvingătoare în puţinele cazuri în care s-au pronunţat sentinţe.

Un cuvânt extrem de important pe care raportul îl repetă este cel de „responsabilitate" a sistemului judiciar. Era şi timpul. După un deceniu în care obsesia Bruxelles-ului a fost independenţa sistemului judiciar, a sosit şi momentul în care acelaşi Bruxelles agaţă de conceptul de independenţă şi pe cel de responsabilitate. Judecătorii au primit atât de multă independenţă, încât au ajuns să poată justifica aparent temeinic nu doar orice lucru, ci şi opusul său. În lipsa oricărui mecanism care să-i ţină şi responsabili de ceea ce scriu într-o sentinţă, a fost o simplă chestiune de timp ca sistemul judiciar - sau în orice caz o parte relevantă a sa - să se decupleze de societatea pe care se presupune că trebuie s-o servească şi să evolueze într-o lume a sa, în care nimeni nu are voie să-şi vâre nasul. Această situaţie nu putea ţine la nesfârşit şi, din păcate, a trebuit să vină altcineva să ne-o spună.