Credinţă sau ştiinţă?

Asumarea Legii educaţiei nu a fost declarată neconstituţională.

Decizia Curţii Constituţionale privind asumarea Legii Educaţiei întăreşte o bănuială mai veche: această instanţă nu mai ia decizii juridice, ci decizii politice. Să disecăm faptele. Mircea Geoană, autorul sesizării, a cerut Curţii două lucruri: 1. să constate că există un conflict constituţional între Parlament şi Guvern; 2. Să oblige Guvernul să renunţe la asumare.

La o lectură superficială a deciziei, ar rezulta că judecătorii au hotărât: 1. Există un conflict constituţional între Parlament şi Guvern, dar care trebuie rezolvat de părţile aflate în conflict; 2. Asumarea răspunderii este neconstituţională; 3. Curtea nu poate obliga Guvernul să renunţe la asumarea răspunderii.

O primă observaţie: două solicitări au atras trei verdicte. Asta înseamnă că, din nou, Curtea şi-a extins controlul şi asupra unor chestiuni cu care nu a fost sesizată, deşi legea proprie îi interzice acest lucru. E lesne de văzut că ceea ce Mircea Geoană NU a cerut, dar Curtea i-a dat este verdictul potrivit căruia „asumarea răspunderii este neconstituţională". Anexat la enunţul principal al deciziei, s-a creat impresia că acest verdict a primit majoritatea voturilor. Eroare.

Cu cele trei verdicte de mai sus au fost total de acord patru judecători din nouă. Alţi patru au formulat opinie separată, în care au spus: 1. nu mai există conflict constituţional, căci blocajul a fost depăşit prin depunerea moţiunii; 2. instanţa nu trebuie să se pronunţe asupra constituţionalităţii asumării, că îşi depăşeşte atribuţiile. O figură aparte a făcut judecătorul Petre Lăzăroiu. El a formulat o opinie concurentă - ceea ce înseamnă acceptare parţială a punctelor de vedere exprimate de majoritate. Lăzăroiu fost de acord doar cu constatarea conflictului constituţional, dar nu şi cu declararea asumării legii ca neconstituţională. Dacă îl adăugăm celor patru judecători care au formulat opinia separată, constatăm că, de fapt, această ultimă opţiune a întrunit cinci voturi, deci asumarea legii nu nu a fost nicidecum declarată neconstituţională.

Decizia conţine un singur enunţ validat prin vot majoritar: există un conflict constituţional, dar pe care noi nu-l rezolvăm. Păcatul ei e că include şi o serie de alte considerente, mai degrabă politice, bazate pe majorităţi relative, astfel încât fiecare dintre părţile aflate în conflict să-şi ia de acolo ce-i convine pentru a-şi susţine propriile credinţe.  

Unul dintre rolurile Parlamentului este acela de a prelua tensiunile din societate şi a le tranşa prin vot. Râdem când vedem cum se încaieră deputaţii prin alte parlamente, dar uităm că asta poate substitui un eventual război civil. Atât în societate, cât şi în Parlament, motorul care animă oamenii sunt convingerile politice - adică un set de credinţe. Deasupra lor trebuie aşezat însă un arbitru cât mai neutru, cu autoritate pentru toţi competitorii, care să contrapună credinţei ştiinţa. Ştiinţa dreptului, în cazul de faţă. ­Curtea Constituţională are această menire. Or, câtă vreme ea livrează tot credinţă, şi nu ştiinţă, înseamnă că se transformă într-un metaparlament - total inutil, dar periculos de mic.