Tinerii, ah, tinerii!

Din păcate, cererea de educaţie nu e satisfăcută de o ofertă pe măsură, iar aceasta nu e vina tinerilor, ci a noastră, care nu suntem mereu capabili s-o satisfacem.

Nu am cum să uit - primul articol pe care l-am scris la sfârşitul lui 1989, în presa eliberată, se chema „Speranţa e în tineri!" şi exprimam acolo exact ce spune titlul, speranţa, plecând de la faptul că ei nu trăiseră mult din viaţa lor în comunism şi nu ajunseseră să capete toate apucăturile negative legate de acesta, nu fuseseră modificaţi mintal până la capăt. Sigur, în timp, asistând mai ales la spectacolul junilor pătrunşi în viaţa publică, entuziasmul meu a căpătat şi bemoli, dar nu într-atât încât să nu văd şi semnele bune, să nu sprijin chiar şi direct, cum a fost cazul URR în 2003 - 2004, iniţiativele tinereşti care mi s-au părut faste, retrezindu-mi speranţa amorţită. În ce priveşte viaţa politică, e limpede că „bătrânii" au ales şi au modelat mai ales după chipul şi asemănarea lor, deci nu este vorba despre evoluţia naturală a unor generaţii. Iar blocarea accesului pe cale normală a tinerilor la viaţa publică a fost cum nu se poate mai firească din partea unor generaţii aşezate adânc în nişte fotolii pe care nu par să aibă de gând să le părăsească decât cu ocazia ultimei respiraţii.

Modul cel mai sigur de a-i ţine pe tineri „în banca lor", iar pasul iniţial al procesului este etichetarea. De câte ori aud „pe vremea noastră" sau „tinerii din ziua de azi", nu am niciun dubiu, vorbele sunt slobozite de „bătrânii" dornici să-şi păstreze monopolul şi privilegiile - în politică mai ales, dar şi în viaţa culturală şi chiar în cea economică. Greu de găsit vorbe mai nedrepte şi mai retrograde. Mai întâi, pentru că tinerii nu sunt toţi la fel. Al doilea, pentru că tinereţea nu e o valoare în sine, ci un dat, şi ţine de fiecare ce va face cu tinereţea lui, iar cel mai lesne este să blochezi evoluţia prin etichetare şi procedeele asociate de selecţie şi promovare. Şi aşa ne trezim că avem în spaţiul vizibil tinerii pe care îi doresc mandarinii, şi nu pe cei pe care ar trebui să-i avem dacă mecanismele de producţie şi reproducţie socială ar funcţiona normal. Clasa noastră politică se reproduce simplu (cam multe aceleaşi figuri de prim plan de câteva decenii încoace) şi lărgit (noile figuri, câte apar, sunt aidoma celor existente) aproape perfect, blocând orice evoluţie spontană a elitelor.

Dar asta nu se întâmplă pentru că toţi tinerii ar fi la fel, ci pentru că sunt selectaţi după acelaşi nefast calapod. În realitate, tinerii sunt la fel de diferiţi ca în orice alt loc şi în orice altă perioadă istorică. Îmi dau seama de asta privindu-i, mai ales, pe studenţii mei ori pe tinerii care încearcă să se afirme în zona culturală. Ei sunt talentaţi sau netalentaţi, plini de energie sau amorfi, dornici să înveţe ori complet închişi la orice noutate. A le pune o etichetă generală e greşit şi dezonorant mai ales pentru cei care pun eticheta! Când primeşti e-mail-uri în care ţi se solicită sfatul ori sugestii bibliografice sâmbătă seara, parcă nu este vorba despre tineri neserioşi. Nici când masteranzii - nu toţi sunt masteroizi, după vorba ironică a unui coleg! - îţi predau lucrările de final de semestru la jumătatea acestuia. Şi nu vorbesc doar din experienţa personală, ci şi despre lucruri discutate cu colegi şi din alte facultăţi, de la alte universităţi. Există o mare curiozitate în mediul învăţăceilor, există o imensă dorinţă de a cunoaşte şi o căutare obsesivă de modele. Din păcate, adesea, această cerere nu este satisfăcută de o ofertă pe măsură, iar aceasta nu poate fi vina tinerilor, ci a noastră, care nu suntem mereu capabili s-o satisfacem. E mai simplu să punem etichete. Şi apoi ne mirăm când îşi iau lumea în cap spre locuri care sunt în stare să le ofere răspunsuri mai bune şi şanse adevărate de a se împlini.