Schengen, ultima frontieră

Dacă preşedintele îşi asumă răspunderea politică pentru acest eşec glorios, de ce nu demisionează?

Văzând reacţiile unora dintre politicienii noştri, ba chiar şi ale multor analişti & canalişti, la aflarea ştirii că e foarte posibil să nu intrăm în spaţiul Schengen în martie, m-a bântuit impresia că nu trăiesc într-o ţară cu totul normală. Multă isterie, ofuscare de virgină hărţuită, comportamente persecutat-persecutorii, inadecvare cât cuprinde, poate chiar mai multă decât atât. Dacă aceste lucruri nu sunt cu totul de mirare nicăieri în cazul publicului obişnuit şi chiar al politicienilor banali, reacţiile de la nivelul ipotetic calificat în politică externă te lasă cu gura căscată. În prima fază, dl Baconski a sărit cu şantajul la ditai Uniunea Europeană - dacă România nu este acceptată, va bloca aderarea Croaţiei şi va renunţa la procesul de monitorizare! Nu contează că nu avem nimic cu croaţii, nu contează că nici măcar nu putem renunţa la monitorizare -  care a fost o condiţie a aderării! În loc să-şi revină după gogomănia cu pricina, ministrul de Externe o continuă pe panta declaraţiilor şocante - mai întâi demisionează, apoi demisionează dacă i-o cere premierul, după care nu mai demisionează, pentru că nu e nimic oficial. Poate fi liniştit dinspre partea asta, va fi oficial! ­Nu-ţi vine să crezi că acest om a fost ambasador la Vatican ani de zile şi n-a învăţat nimic acolo. Şi că, apoi, a fost ambasador la Paris, iar Franţa este unul dintre principalii oponenţi. Pe de altă parte, premierul, care n-a văzut încă oficial Bruxelles-ul, tace ca peştele, iar preşedintele ne anunţă cu voce trist-cavernoasă că îşi asumă răspunderea politică pentru acest eşec glorios. Atunci, de ce nu demisionează? Când credeam că mintea coboară în capetele înfierbântate ale politrucimii noastre, a şi apărut ideea creaţă că, dacă nu suntem primiţi, nu vom mai patrula pe graniţa de Est!

Să fie clar - suspendarea sine die a aderării la spaţiul Schengen este cel mai răsunător eşec al politicii externe româneşti de la Revoluţie încoace. Un eşec care ni se datorează întrutotul. Care urmează unor succese „în cârje". ­N-am intrat în NATO atât pentru merite proprii, cât pentru că Occidentul trebuia să-şi întărească flancul estic, iar aderarea la UE s-a făcut pe principiul „să trecem clasa şi elevul ăsta corigent, că poate reuşim să-l îndreptăm", fiind însoţită de monitorizarea pe Justiţie şi lupta pentru combaterea corupţiei. Domenii în care n-am înregistrat niciun progres semnificativ, ba chiar am mai dat şi înapoi, dacă ne uităm la proporţiile atinse de corupţie şi la baletul „un pas înainte, doi înapoi" pe care îl joacă Justiţia. Îi înţeleg pe occidentali când se declară oripilaţi de nivelul atins de corupţie în România şi când îşi manifestă neîncrederea pentru capacitatea României de a asigura securitatea graniţei estice a UE. Când mă gândesc la primirea delegaţiilor străine cu „folcloriste", eu nu sunt sigur nici măcar că am fi rezolvat condiţiile tehnice!

În fapt, momentul Schengen nu putea fi ratat de occidentali. Este ultima armă de care dispun în lupta lor cu noi, o luptă ciudată, pentru că o duc în favoarea noastră! Înainte de a fi benefice pentru UE, o Justiţie eficientă şi o corupţie ţinută sub control sunt absolut vitale pentru supravieţuirea noastră ca o comunitate civilizată. E normal ca Occidentul să-şi protejeze interesele, mai ales că o face obligându-ne să ne facem noi înşine un imens bine. Pe deasupra, când intri într-un club gata constituit îi respecţi regulile, nu te comporţi ca în Estul sălbatec. Mi-e puţin milă de bulgari, care par să fi căzut un fel de victime colaterale în această încurcătură!