Să vorbim despre Grecia

Datorăm Cretei începutul aventurii europene, datorăm Greciei aproape totul.

N-aş fi revenit la tema greacă dacă articolul de săptămâna trecută n-ar fi fost urmat şi de comentarii nedrepte. Nu faţă de mine - de când am adoptat deviza lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic", nu mă deranjează afirmaţiile de felul celor că nu mă pricep la greci. Aşa e, nu mă pricep şi tocmai din acest motiv observ, citesc, discut, încerc să aflu. Când eşti scriitor şi jurnalist, nu mai mergi ca turist inocent într-un loc sau altul. Problema este însă că nu poţi afirma că grecii îşi merită soarta, nici să-i trimiţi dracului, pentru că ar fi leneşi şi trebuie să muncească alţii pentru ei. Mai întâi, pentru că judecăţile globale despre popoare sunt întotdeauna nu doar jignitoare, ci şi false, etnopsihologia fiind o „ştiinţă" născută moartă. De altfel, nici nouă nu ne place eticheta care ne face pe toţi răufăcători. Dacă vrei să afli ceva despre comportamentele şi mentalităţile colective, trebuie să apelezi la instrumente ceva mai elaborate ce ţin de sociologia istorică, istoria mentalităţilor şi psihoistorie.

În al doilea rând, nici măcar nu este adevărat că elenii sunt leneşi. Poţi constata asta prin simplă observaţie, fără apel la instrumente sofisticate. Este posibil ca un grec să muncească chiar mai mult de opt ore pe zi, norma standard a omului-maşină occidental, dar o face mai relaxat, cu pauză de siestă, orele de muncă fiind altfel distribuite de-a lungul celor douăzeci şi patru de ore. Să spui despre ţăranul grec, care se chinuieşte cu cartofii, viile şi măslinii pe piatra platoului Lassithi, ori pe alte pietre, că ar fi leneş e o jignire inutilă. E suficient să urmăreşti procesele lungi şi complicate prin care ajunge uleiul de măsline în magazinele noastre sau cel prin care strugurii ajung minunatele vinuri din aceleaşi magazine, ca să formulezi aceeaşi concluzie. Sigur, este greu să afli ora exactă a deschiderii unei prăvălii, dar poţi fi sigur că se închide după miezul nopţii şi, de asemenea, că în nicio tavernă nu se pun scaunele pe mese înainte de plecarea ultimului client, nici nu se va stinge lumina în semn de avertizare. Şi, iarăşi, pentru a te vindeca de prejudecăţi, e bine să priveşti bătrânii de şaptezeci de ani făcând cărăuşie pentru turişti, cu măgăruşii lor, pe pantele abrupte din Portul Santorini sau, aici, pe serpentinele nesfârşite de piatră ce conduc spre peştera naşterii lui Zeus.

Problema grecilor nu este teama de muncă, ci rigoarea fiscală. Nu grecii au provocat criza, ei i-au dat doar culoare locală, urmare a unei boli ce ţine de sute de ani şi nu se vindecă instantaneu. Au înţeles ceva din experienţa crizei - al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu au dispărut, ca şi pensiile cu acelaşi număr!, evaziunea e în scădere măsurabilă, încasările la buget s-au ameliorat. Pare să fi observat asta şi administraţia europeană, de vreme ce a decis împrumutul „atipic". E interesantă schimbarea atitudinii Europei - de la îndemnul de a vinde insule şi ameninţarea cu excluderea din zona euro la noul împrumut. Sigur, o prăbuşire în zona euro ar destabiliza grav toată zona, dar nu e doar asta. Există şi o vinovăţie proprie a administraţiei europene. S-a vorbit despre cifrele false raportate de Grecia ani în şir în ce priveşte deficitele. Nu mă îndoiesc că aşa este. Dar asta înseamnă că UE a închis ochii ani în şir, ceea ce este grav, ori că administratorii europeni sunt incompetenţi, ceea ce e mai grav!

Cei care se plâng că vor munci pentru a-i salva pe greci să stea molcom. Toţi aceşti bani nu sunt daruri, ci împrumuturi. Mai multe generaţii de greci vor munci pentru a plăti datoria. Când mă gândesc la bunurile culturale, a căror valoare depăşeşte de câteva ori valoarea împrumuturilor, furate de aici de unii dintre creditorii de azi, mi se pare nedrept, dar aşa e viaţa! Ca să nu mai spun cât de datoare e Greciei întreaga civilizaţie europeană, a cărei aventură a început pe această insulă de piatră acum peste 5.000 de ani.