Reconciliere ruso-polonă?

Ar trebui ca liderii ruşi să-şi ia inima în dinţi si să facă pasul lipsă - să-şi exprime regretul şi să-şi ceară scuze de la poporul polonez pentru oribila crimă colectivă.

Polonia şi-a condus spre eternitate preşedintele căzut victimă absurdului accident de la Smolensk, îşi va conduce pe ultimul drum şi pe ceilalţi fii răpuşi în acel dezastru aviatic. Încet-încet, ca o ţară obişnuită cu dezastrele şi suferinţa, îşi va închide rănile.

În ultimele zece zile, am auzit o mulţime de voci sceptice privind posibilitatea unei reconcilieri autentice între Polonia şi Rusia, care păruse că se manifestă, timid, e adevărat, cu două zile înainte de accident, la comemorarea masacrului de la Katyn, în prezenţa premierilor Tusk şi Putin. Cu acel prilej, ultimul a recunoscut responsabilitatea ruso-sovietică, chiar dacă nu a mers până la capăt, cerând scuze Poloniei în numele Rusiei.

Nu cred, totuşi, că dramaticul accident a spulberat şansele de reconciliere. Duminică, în timpul slujbei funerare, a fost citit discursul pe care Lech Kaczynski urma să-l citească la ceremonia comemorativă de la Katyn. Un discurs scurt, sobru, scris în logica firească a revendicării adevărului, nu şi în cea a confruntării. De asemenea, la aceeaşi slujbă, preşedintele interimar al Poloniei a ţinut să-şi reînnoiască mulţumirile faţă de cetăţenii ruşi pentru sprijinul acordat după producerea accidentului.

Aşa cum preşedintele rus a ţinut să sfideze condiţiile meteo nefavorabile provocate de vulcanul islandez pentru a fi prezent la serviciile funerare dedicate fostului său omolog polonez. Până la urmă, doar el şi preşedintele Germaniei au reprezentat acolo puterile importante ale lumii, în absenţa celor care au fost departe de acelaşi fenomen, de la Sarkozy la Obama.

Nu în ultimul rând este important că opinia publică n-a intrat în logica dementă a teoriei conspiraţiei în legătură cu accidentul, deşi măcar câteva tentative de a o conduce în o asemenea direcţie au existat. Toate acestea par fapte şi gesturi mici, dar mie mi se par semnificative, cu un potenţial diplomatic uriaş pentru viitoare negocieri şi armonizări de poziţii.

Acum, primii paşi fiind făcuţi, ar trebui ca liderii ruşi să-şi ia inima în dinţi si să facă pasul lipsă - să-şi exprime regretul şi să-şi ceară scuze de la poporul polonez pentru oribila crimă colectivă de acum şaptezeci de ani. Cred că acest lucru este posibil, cum mi se pare posibil ca, odată cu noua preşedinţie ucraineană, Rusia să renunţe la „arma gazului" în relaţiile cu UE, începând cu Polonia, prima lovită în fiecare iarnă. Rusia însăşi va trebui să înţeleagă că o logică a confruntării cu UE sau cu oricare ţară membră a acesteia îi aduce mai multe deservicii decât foloase. Ca şi relaţiile „în forţă" cu NATO sau Statele Unite. Nu spun că acestea sunt lecţii care se asimilează uşor, mai ales de către o ţară obişnuită cu poziţia de mare putere, spun doar că nu e imposibil.

Revenind la reconcilierea ruso-polonă - cine ar fi crezut în 1945 şi vreo zece ani mai târziu că era posibilă o reconciliere franco-germană, ca să nu mai vorbesc despre una între germani şi evrei? Şi, totuşi, acestea au fost posibile. Aşa că înclin să cred şi în posibilitatea uneia dintre Polonia şi Rusia. Altfel, acest accident absurd petrecut în Rusia la aniversarea a şaptezeci de ani de la o crimă oribilă, în care Polonia şi-a pierdut încă o dată o parte a elitei sale, mi s-ar părea parcă şi mai absurd!