Preşedintele s-a supărat pe popor!

Dacă preşedintele s-a supărat pe noi, poporul, are la îndemână excelenta soluţie propusă de Bertold Brecht liderilor est-germani, după insurecţia muncitorească din 18 iunie 1954.

Se ştie că dl Băsescu e iute la mânie şi se supără repede şi degrabă! Mai întâi s-a supărat pe biata flotă comercială a României şi a înstrăinat-o, cam fără urmă, cât ai spune peşte! După aceea, s-a supărat pe dl Roman şi i-a subtilizat partidul pe care acesta cu greu îl despărţise de tutela dlui Iliescu - şi la puţină vreme după celebra replică „Petre, eşti cel mai bun!". S-a îndrăgostit fulgerător de bucureşteni, dar i-a lăsat naibii şi pe ăştia pentru a se face preşedinte de republică. Ajuns aici, supărările au trecut la alt nivel - s-a supărat pe moguli, pe presa toată, pe opoziţia care a dorit să-l alunge din funcţie. Dar opoziţia nefiind destulă ca obiect al urii, s-a mai supărat şi pe mulţi dintre foştii săi buni colegi de luptă politică, de la dl Berceanu la cel pe care-l socotea buldogul dumisale de încredere, dl Blaga. Dar tot nu părea destul, aşa că, ajuns unde trebuie, s-a supărat pe noi toţi, „popor, prostime". Sigur, poporul era bun când îl alegea şi realegea preşedinte, era chiar şi mai bun atunci când, prin referendum, îl scăpa de suspendarea dictată de Parlament. Şi era de-a dreptul minunat când se putea scălda în revigorantele băi de mulţime. Acum, când poporul e nemulţumit de înţelepciunea prezidenţial-guvernamentală, când murmură şi huiduie, pe unde-i mai prinde pe dl preşedinte şi pe dl Boc, nu mai e bun, e chiar de-a dreptul leneş, cârtitor şi mediocru.

O bună prietenă îmi semnalează încântată un articol al dlui Pleşu, în care acesta îi reproşează preşedintelui această supărare pe popor şi îi sugerează acestuia nişte soluţii pentru rezolvarea problemei. Pe mine, articolul nu mă încântă. Deosebit de buna mea prietenă, eu nu cred în valabilitatea vorbei „mai bine mai târziu decât niciodată". Mai radical şi, desigur, mai lipsit de nuanţe, chiar mai troglodit, eu cred că „mai târziu" înseamnă, întotdeauna, „prea târziu". După ce-ai dus nişte nefericiţi la vot - şi încă de două ori! - să-ţi aleagă preferatul, la ce bun să te mai trezeşti? Doar ca să le provoci acelora inimă rea? Cât priveşte soluţiile, cu excepţia aceleia cu pusul biciului pe popor, mi se par cu totul modeste pentru anvergura supărării prezidenţiale. Cred că poate fi întrevăzută una mult mai bună, cea oferită de Bertold Brecht liderilor est-germani după insurecţia muncitorească din iunie 1954, aşa cum este aceasta formulată într-o celebră „Elegie din Bukow": „După insurecţia din 18 iunie/ Secretarul Uniunii Scriitorilor/ Putea fi văzut pe Stalin Alee/ Distribuind manifeste./ Pe acestea scria:/ «Poporul, prin greşeala sa,/ A pierdut încrederea guvernului./ Va trebui să-şi dubleze eforturile,/ Ca s-o recâştige»./ N-ar fi mai simplu pentru guvern/ Să demită poporul/ Şi să aleagă altul?". Cum despre dublarea eforturilor în cazul unui popor deja epuizat de tranziţie, de criză, de alegeri, de aplauze şi de huiduieli nici nu poate fi vorba, rămâne excelentă soluţia furnizată de poetul şi omul de teatru german, demiterea noastră, a poporului cârcotaş şi neîncrezător. Adevărul gol-goluţ este că mi-ar plăcea la nebunie să mă demită preşedintele însuşi din calitatea mea de popor! Cred că şi dumnealui, de altfel!