Populismul - practică, teorie, analiză

Acum cincisprezece ani, studii izolate scrise de Michael Shafir, Vladimir Tismăneanu sau de mine făceau operă de spărgător de gheaţă. Acum vine flotila. Nu e rău. Pe cât este de dificil de înţeles teoretic, pe atât de periculos este populismul ca practică politică.

Acum circa cincisprezece ani apăreau la noi primele studii dedicate populismului, semnate de Michael Shafir, Vladimir Tismăneanu şi, cu voia d-voastră, ultimul pe listă, myself, moi-même. De primii autori citaţi nu mă mir, erau politologi de formaţie, trăiseră în Occident vreme de decenii. Faptul că între timp dl Tismăneanu a trecut cu arme şi bagaje în cea mai numeroasă echipă politică populistă de la noi nu ţine de pregătirea dumisale, nici de lipsa experienţei de viaţă în democraţie, ci de nişte imponderabile caracteriale. Mai degrabă sunt surprins de „myself", ca să spun aşa. Deşi citez bibliografie occidentală, grila mea de lectură în descifrarea populismului românesc este împrumutată din „Cultura română şi politicianismul" (1904) de Rădulescu-Motru. Oricum, pe atunci, tema era extrem de rar abordată atât în studiile de specialitate, cât şi în presă. Deloc de mirare, de vreme ce populismul începuse să bântuie nu doar printre politicienii „ciudaţi", ci şi prin partidele relativ normale, printre intelectuali şi comentatorii politici. Populismul, descoperiseră cu toţii, aduce voturi, vinde ziarul, urcă ratingul, vorba helicopterizatului, „pe noi culmi de progres şi civilizaţie"! Iliescu ne bombarda cu lapte şi miere, găina năştea pui vii, iar Vadim ne servea ostropel de unguri! Că valorile comunităţii se făceau praf, ce mai contează?! Însă, pe măsură ce populismul creştea ca Făt-Frumos în viaţa publică băştinaşă, analiza şi deconstrucţia acestuia continuau să rămână precare. Primul volum colectiv dedicat fenomenului avea să apară abia în 2001  - „Populism, demagogie şi realism politic" -, urmare a dezbaterii omonime organizate de Institutul „A. D. Xenopol" din Iaşi, cu sprijinul „Fundaţiei „Konrad Adenauer".

Apoi, în continuare, studii izolate prin publicaţii româneşti şi străine, datorate, mai ales, infatigabilului Michael Shafir şi discipolilor săi de la Universitatea din Cluj. Vreo cincisprezece ani, experţii români au acţionat mai mult ca nişte spărgătoare de gheaţă. Iată, acum, se pare, a început să sosească şi flota! Am amintit săptămâna trecută volumul „Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă", coordonat de Sergiu Gherghina (Universitatea Leiden) şi Sergiu Mişcoiu (UBB Cluj), o excepţională culegere de studii dedicate analizei şi deconstrucţiei populismului - ori dimensiunilor populiste - din întreg spectrul politic românesc din 1990 încoace. Din fericire, coordonatorii, într-o nouă carte - „Populismul contemporan. Un concept controversat şi formele sale diverse", pe cale să apară -, şi-au asociat-o şi pe Sorina Soare şi au decis „extinderea domeniului luptei" spre abordarea teoretic-conceptuală a populismului - în prima parte a cărţii - şi, în cea de-a doua, către tratarea formelor de manifestare ale acestui fenomen de patologie a politicii democratice dintr-o arie socio-culturală extinsă şi diversă: America de Sud, Africa, Australia, Rusia, Ţările Scandinave, Italia, fostele ţări comuniste europene. Volumul reuneşte specialişti incontestabili ai domeniului, din ţară, dar şi din ţările cuprinse în analiză. Să-i amintim, în afara coordonatorilor, doar pe Chantal Delsol, Guy Hermet, Yann Basset, Stephen Launay sau Michael Shafir, Marco Tarchi sau Anders Ravik Jupskas. Nu este deloc rău. Pe cât este de dificil de înţeles teoretic, pe atât de periculos este populismul ca practică politică. Iar o amplă privire comparatistă nu poate decât să servească înţelegerii unui fenomen social, cultural şi politic atât de complicat şi de insidios.

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul“