Paştele copilăriei mele

Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/ Viaţă dăruindu-le…

Nu cred să existe vreo sărbătoare importantă, fie Paşte, fie Crăciun, fie chiar aniversarea propriei mele zile de naştere, care să nu mă trimită, ca ­printr-un fel de tunel al timpului, în îndepărtata mea copilărie. De altfel, adesea, Paştele şi aniversarea s-au suprapus sau au căzut, mai mereu, în imediată vecinătate. Probabil, nu sunt singurul în această situaţie, nici nu cred că ar fi foarte puţini care au asemenea amintiri, cărora gândul le fuge înspre trecut. Este chiar posibil ca, pe măsura înaintării în vârstă, asemenea amintiri să devină tot mai pregnante, mai stăruitoare şi mai importante pentru noi. Interesant este că toate aceste amintiri vin laolaltă cu amintirea bunicii Ruxandra, care, spre norocul meu, mi-a vegheat viaţa până spre sfârşitul studiilor universitare.

Esenţialul credinţei mele şi al educaţiei religioase de la ea vine. Chiar esenţialul educaţiei mele în general, dacă mă gândesc că, pe la cei cinci ani ai mei, s-a apucat să mă înveţe să citesc şi să scriu după Biblie, ajutându-se însă de ziarul „Scânteia", în care titlurile erau scrise cu litere mari!, ziar care venea la dispensarul aflat în grija părinţilor mei, într-un sat la mai puţin de 20 de kilometri de Iaşi. Tot cu ea mergeam, eu şi sora mea mai mică, la biserică la slujba de Înviere şi la alte slujbe pe care le socotea importante şi pentru noi, nu doar pentru ea. Şi tot ea gătea de sărbători, ajutată de o femeie care lucra şi pentru dispensar, Paraschiva, ca să nu mai amintesc de tortul de la aniversările mele, un tort cu fructe, după o reţetă învăţată de când era copilă umblând la şcoala deschisă de administraţia austriacă în Bucovina ei de obârşie.

Era o femeie credincioasă, dar nu habotnică. Mai târziu, în Iaşi, mi-o amintesc în interesante însă foarte relaxate dispute de natură teologică cu o vecină de-a noastră evreică, fiecare cu teancul său gros de cărţi drept surse de argumente. Şi tot în acea perioadă, am înregistrat faptul că, la slujbele la care continuam s-o însoţesc, venea un moment în care „o dureau picioarele" şi plecam, deşi slujba nu se terminase. Ceva mai târziu, aveam ­să-mi dau seama că momentul era cel care coincidea cu rugile pentru conducători şi i-am spus. Mi-a răspuns că asta rămâne între noi şi, până foarte târziu, cât ea a trăit, aşa a şi rămas. Şi tot atunci m-a vindecat de „antisemitismul popular", nu neapărat agresiv, dar destul de răspândit în urbe. Mă certam în timpul unui meci de fotbal cu un vecin evreu şi i-am strigat „jidane". Bunica m-a chemat şi, de faţă cu vecina de dialog ecumenic, m-a întrebat dacă ştiu că Iisus Hristos e „jidan". Habar n-am dacă ştiam, dacă dedusesem de unul singur asta. Dar, de atunci, n-am mai uitat!

Din toată slujba de Înviere cel mai mult mi-a plăcut dintotdeauna pasajul, pe care nu-l puteam auzi prima oară şi de multe ori după aceea decât în compania sa: „Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/ Viaţă dăruindu-le...". În forma asta. M-am simţit mereu mâhnit când preoţi cu darul hipercorectitudinii au simţit nevoia să înlocuiască „pre" cu „pe" sau să „îndrepte" forma veche a pluralului de la mormânt. Unele lucruri trebuie să rămână ca la început...

Hristos a Înviat!