Noi suntem normali?

Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este timpul; dacă mă întrebi, nu mai ştiu, scria Sfântul Augustin. Păstrând proporţiile, la fel am păţit şi eu fiind întrebat de o revistă culturală ce este normalitatea. Poate azi am mai mult noroc.

Problema normalităţii este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu suntem normali nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta, la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sunt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi totuşi lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută". Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc". Din păcate, toate acestea sunt provocate de o „minoritate supraexpusă", vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci, atmosfera publică, nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună în lumea noastră.

Dacă ne îndreptăm spre sensul celălalt, spre valorile-reper, este limpede că, astăzi, ele sunt cele aparţinând modernităţii culturale-economice-politice, deci democraţiei liberale, încorporate în acquis-ul comunitar la care România a aderat în procesul de aderare la Uniunea Europeană. A aderat, dar s-a şi integrat? Chiar aceasta este problema. Până când acele valori nu vor fi încorporate nu doar în legi şi instituţii copiate după cele europene, ci şi în comportamente şi proceduri, nu putem vorbi nici despre integrare veritabilă, nici despre vreo normalitate „normală". Deocamdată, suntem cumva în faza „formelor fără fond" şi aştept cu nerăbdare ca formele să provoace suficient de tare fondul încât acesta să le umple cu adevărat. Cred că va mai trece multă apă pe Dâmboviţa, Bahlui şi Someşul dlui Boc până când acest lucru se va petrece! Cât ne priveşte pe noi, indivizii, unii, mai mulţi, majoritatea, suntem normali în sensul situării în jurul mediei, alţii, mai puţini, suntem normali şi în cel de-al doilea sens, însă, din păcate, cum am mai spus, nu normalii dau tonul în această societate care frizează tot mai mult schizofrenia socială şi alte forme de demenţă.

În sfârşit, când voiam să închei articolul, mi-am amintit definiţia normalităţii pe care neurologul Oliver Sacks a formulat-o la solicitarea lui Jean-Claude Carrière, în prefaţa unei cărţi minunate, „Cercul mincinoşilor. Poveşti filosofice din toată lumea": „Un om normal este acela care se dovedeşte în stare să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt îl aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în interiorul unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti".

Oliver Sacks nu precizează dacă definiţia lui se potriveşte şi comunităţilor, dar eu, ca şi interlocutorul său, cred că da. Şi, dacă aşa stau lucrurile, mă tem că am ratat deocamdată normalitatea şi în acest al treilea sens. La câte mituri am adunat în mintea noastră în ceea ce ne priveşte, la câte fantasme colective ne bântuie în ce priveşte prezentul şi destinul nostru, la câte biografii individuale trucate sunt puse în circulaţie, e limpede că normalitatea - şi în acest sens - este o ţintă greu de atins, dacă nu cumva chiar imposibilă.