Modernizarea şi majoratul cultural

Există, cu o terminologie clasică, însă speculativă la Blaga şi Cioran, pe care o adaptez necesităţilor mele socio-istorice, culturi majore şi culturi minore.

Primele se definesc prin policentrism - nu doar geografic, ci şi în privinţa dezvoltării echilibrate a domeniilor culturii, celelalte sunt mono-centrate, pe folclor şi literatură, iar în cuprinsul literaturii pe poezie. Să nu fiu înţeles greşit!

Nu desconsider poezia, eu scriu şi public poezie!, însă culturile centrate literar, mai ales în jurul poeziei, sunt culturi minore. Cultura noastră a fost aproape mereu una minoră, începând aventura majoratului pe mijlocul secolului al XIX-lea - a durat un secol, fiind întreruptă de instalarea comunismului.

Ce s-a întâmplat pe la mijlocul secolului cu pricina? S-a întâmplat că literatura şi-a pierdut rolul central, apărând şi alte centre precum filosofia, ştiinţele antropologice, artele vizuale, cele ale spectacolului, arta  sunetului, ştiinţele exacte. Pe de altă parte, în literatura ca atare, am asistat la un proces de diversificare, prin dezvoltarea romanului, a artei dramatice, eseului, istoriei şi criticii literare. Prin urmare, în acel interval, cultura noastră a făcut un pas important - nu şi decisiv - spre majorat. Regimul comunist a frânt acest proces care mergea, deşi tardiv faţă de alte spaţii culturale, în mod ca şi „natural". Literatura - una ideologizată şi cenzurată! -, iar în cadrul literaturii, poezia - din pricina funcţiei „mobilizatoare" - au parcurs un proces de re-centrare, pe când celelalte dimensiuni ale culturii au intrat în disoluţie.

Filosofia a fost înlocuită, aproape integral, cu doctrina marxist-leninistă, disciplinele antropologice - laolaltă cu cibernetica şi genetica! - au dispărut în 1948, printr-un ucaz al lui Stalin, ca „ştiinţe burgheze". Şi în ciuda admiraţiei categorice faţă de ştiinţa propriu-zisă, aceasta a capotat din lipsă de bani, logistică, motivare.

Sigur, a existat „mica liberalizare" dintre 1964 - 1965 şi 1971, când s-au făcut mici paşi în direcţia recuperării trecutului cultural şi al unui simulacru de poli-centrism. Cum regimul s-a speriat că lucrurile ar pot ieşi de sub control, a venit „revoluţia culturală" pe model chinez şi agonia de 18 ani! Nu se poate spune că n-au apărut cărţi de valoare - în anii '80 a apărut o generaţie de scriitori şi artişti, dar a vorbi despre o cultură majoră, e pierdere de vreme. Literatura a ţinut loc de filosofie, de istorie, de sociologie etc. Procesul de revenire pe orbita majoratului a reînceput după decembrie 1989 şi a înregistrat rezultate vizibile. Este limpede că ştiinţele antropologice - de la istorie la politologie - au revenit în forţă, că artele vizuale şi ale spectacolului înregistrează de aproape douăzeci de ani succese internaţionale remarcabile, că de  zece ani putem vorbi despre o generaţie de cineaşti, nu doar de câţiva regizori buni.

Asta se datorează nu doar dispariţiei cenzurii şi controlului ideologic, ci şi relansării formelor specifice de educaţie pentru aceste domenii care, în comunism, fie dispăruseră, fie fuseseră reduse la un nivel simbolic. Sociologia, psihologia, ştiinţele politice, care reveniseră în timpul „micii liberalizări", nu mai puteau fi studiate din 1976, la filosofie şi drept, intrarea la facultate era condiţionată de dosar din 1972, la UATC, se scoteau câteva posturi la actorie şi regie. Generaţia de cineaşti afirmată după 2000 datorează enorm, dincolo de talent, acestei explozii a educaţiei superioare. În ce priveşte artele povestirii, cred că nişte fenomene trebuie privite legat - evoluţiile din domeniile spectacolului teatral, cinematografului şi literaturii fiind coerente, sincrone.

După 1990, am început să povestim energic. Pentru că aveam multă memorie traumatizată, aveam ce povesti, dar am şi învăţat să povestim! În literatură, romanul a cunoscut o explozie pe care o mai trăise în interbelic. Dincolo de efortul auctorial şi editorial general, au existat două momente de stimulare.

La începutul anilor '90, la  „Nemira", Dan Petrescu a lansat operaţiunea descoperirii de romancieri care a adus la lumină măcar 20 - 25 de nume, din care cinci vor fi rămas. Apoi, excelenta exploatare  a alegerilor din 2004 de către „Polirom", prin lansarea proiectului „Votaţi literatura tânără!", care „a produs" circa 150 de autori, din care 15 - 20 par să aibă şanse să rămână în istoria literară. E puţin? În interbelic apăreau 15 - 20 de romane săptămânal, dar istoria literară înregistrează câteva zeci de autori pentru interval - cinci - şase de primul raft şi de două-trei ori mai numeroşi cei demni de stimă. Cred că trăim un moment cultural fast şi că literatura, deşi nu mai stă în vitrină, e într-o formă mai bună decât în comunism!

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică de comentariu politic în „Adevărul".