În căutarea României pierdute

«În căutarea României pierdute», cartea de interviuri a lui George Rădulescu, s-ar putea să fie cea mai interesantă şi importantă apariţie din acest gen publicistic din ultimii patru, cinci ani.

În acest volum, colegul de ziar selectează paisprezece din mult mai multele sale dialoguri cu personalităţi ale lumii de azi, publicate mai întâi la rubrica „La masa Adevărului", formulă cu dublă semnificaţie, care trimite şi la numele publicaţiei, şi la intenţia ultimă a autorului interviurilor. Dacă nu întotdeauna se ajunge la adevăr, nu e în primul rând vina acestuia, ci mai ales a interlocutorilor săi. Dar, destul de des, se ajunge. Iar asta se datorează, fără îndoială, abilităţii celui ce formulează întrebările care - evitând atât postura de procuror, cât şi pe cea de avocat a celor puşi „sub semnul întrebării", George Rădulescu ştie să fie suficient de insistent, să revină asupra unor chestiuni formulând altfel întrebările încât să obţină şi nişte răspunsuri. Dacă nu pe toate, atunci o bună parte a lor. Este interesant că răspunsurile cele mai clare şi mai complete le obţine de la intelectuali şi artişti, ba chiar şi de la şefii serviciilor secrete - aici e vorba şi de abilitatea acestora, cu ajutorul căreia reuşesc să pară că spun mai mult decât spun! - şi cel mai greu a reuşit să obţină ceva semnificativ de la politicieni. Pe categorii „profesionale" sunt luaţi la întrebări şase artişti şi intelectuali (Neagu Djuvara - cu care autorul a realizat în 2010 şi o carte separată -, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Tudor Gheorghe, Oana Pellea, Dan Puric), toţi cei trei preşedinţi ai României din 1990 încoace, trei dintre premieri (Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu) şi doi şefi de servicii secrete (George Maior şi actualul premier). Aş spune că la politicieni se respectă pluralismul din politica reală deşi, recunosc, aş fi fost foarte curios ce ar fi avut de spus astăzi neverosimilul prim-ministru care a fost Nicolae Văcăroiu. Nu m-ar fi interesat Emil Boc, pentru că oricum ne-ar fi ţinut discursul găunos obişnuit, plus că ar fi durat mult realizarea unei asemenea discuţii, interlocutorul trebuind să fugă după fiecare întrebare la Cotroceni „pentru consultări"!

În ce priveşte „pătura intelectuală", mi-ar fi plăcut însă un pluralism mai apăsat, similar celui din cazul politicienilor. Aş fi fost curios să citesc şi interviuri din zona mai autonomă, de pildă cu Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu sau Marius Oprea, iar dintre artişti, din experienţă proprie ştiu că Victor Rebengiuc şi Mircea Daneliuc sunt cozeuri excepţionali. Dar nu fac eu agenda autorului!, iar, pe de altă parte, n-au intrat zilele în sac, nici nu cred să-i fi secat acestuia pofta de a dialoga. Prin urmare, ce spun mai sus nu sunt atât nişte critici, cât nişte sugestii.

Cred că în momentul de faţă, George Rădulescu joacă rolul pe care-l jucau, în arta interviului, Dorin Tudoran şi Adrian Păunescu - da, omul a avut şi o scurtă perioadă „normală"! - , în anii şaptezeci, Radu Eugeniu Stan, în presa studenţească ieşeană în anii optzeci şi în cea naţională la începutul anilor nouăzeci, ori Radu Călin Cristea, la microfonul „Europei Libere", la sfârşitul anilor nouăzeci şi începutul anilor două mii. Cu excepţia lui Stan, toţi ceilalţi şi-au reunit o parte a interviurilor în cărţi care merită citite şi acum, în ciuda caracterului efemer pe care, se spune, l-ar avea genurile publicistice. Interviul însă are o speranţă de viaţă mai lungă - sigur, dacă „interogaţii" sunt importanţi şi dacă „anchetatorii" sunt de calibru. O probă că George Rădulescu, pe lângă calitatea lucrului sesizabilă de orice cititor, ştie ce şi cum se face este şi faptul că volumul de faţă se bucură de recomandările a trei jurnalişti cu cotă înaltă - Cătălin Ştefănescu, Cristian Tabără şi Cristian Tudor Popescu - , dar atât de diferiţi unul de celălalt!

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010 susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul".