Forme ale comunismului rezidual

Este incredibil cât de greu ne despărţim, în mentalităţile şi practicile noastre de zi cu zi de regimul de care, oficial, ne-am despărţit acum mai bine de douăzeci de ani.

Este incredibil cât de greu ne despărţim, în mentalităţile şi practicile noastre de zi cu zi de regimul de care, oficial, ne-am despărţit acum mai bine de douăzeci de ani. Şi nu mă refer numai la mentalităţile de adâncime, care au o foarte puternică inerţie, nici la procesul atât de lent de umplere a legilor şi instituţiilor democrate cu procedurile cele mai adecvate, astfel încât democraţia noastră să fie una funcţională, ci şi la aspecte de o evidentă banalitate, care nu ar fi trebuit de multă vreme să provoace vreo problemă. Iată, un prieten de pe internet, mi-a transmis mesajul unui prieten de-al său care, în esenţă, reproduce următoarea întâmplare: „De mai mulţi ani frecventez malul drept al râului Dâmboviţa în aval de Bucureşti, acolo unde se lucrează la staţia de epurare a apei. Zona mă interesează mai ales pentru aglomerările de pescăruşi care apar acolo, cu precădere iarna. Am realizat mai multe observaţii interesante acolo (unele împreună cu un birdwatcher englez, în iarna anului trecut). În ultima perioadă, am avut mai multe discuţii în contradictoriu cu reprezentanţii firmei de pază a respectivului obiectiv care încerca să mă convingă că nu am dreptul să fotografiez de pe malul râului (mai nou, sugerează chiar că nu aş avea nici dreptul de a trece pe acolo). Precizez că nu fotografiez staţia de epurare (apropo, nu văd de ce ar fi ilegal să fac asta!), şi că nici măcar nu mă apropii de gardul care o înconjoară. Aş dori să ştiu dacă mă puteţi ajuta să intru în contact cu persoane competente din conducerea respectivului obiectiv pentru a putea rezolva această problemă. Sau eventual la cine aş putea apela pentru a scăpa de aceste hărţuieli stupide?".

La început, de bună seamă, am râs, gândindu-mă că, în curând, va trebui să solicităm permis pentru a fotografia - nu împuşca! - ciorile. După aceea, mi-am înghiţit râsul, dându-mi seama cât de mult am rămas marcaţi de vremurile, teoretic, apuse. Prin anii şaptezeci-optzeci, era plină România de semne care interziceau fotografiatul. Şi nu vorbesc doar despre unităţi militare şi alte obiective strategice, ci şi de poduri, gări, silozuri şi alte cădiri de interes public risipite de-a lungul şi de-a latul ţării. Sigur, chestiunea era ridicolă, de vreme ce, de pe la sfârşitul anilor şaizeci, dintr-un satelit sovietic se putea fotografia o minge de tenis de câmp, iar dintr-unul american una de ping-pong. Ca să nu mai spun că se putea surprinde locul în care fusese un tanc cu vreo trei ore mai înainte de a face poza! Bun, trecând peste faptul că nu prea ştiu ce secrete aveam de păzit, într-o perioadă în care spionii noştri furau la greu tehnologia occidentală, sub oblăduirea generalului Pacepa! Dar, atunci, oricât de absurd, măcar exista o listă oficială a „obiectivelor" interzise, iar de respectarea interdicţiei se ocupau instituţiile cu grija „secretului de stat" în cap, nu oricine se trezea bântuit de vigilenţă! Bag de seamă că, acum, în capitalismul nostru de tarabă, până şi misterul de stat s-a privatizat!

Am mai scris aici despre cele trei săptămâni petrecute în baza Air Force din insula Terceira, Azore, în mijlocul Atlanticului. Am făcut sute de poze în interiorul acesteia, şi în cartierele de locuit şi în baza propriu-zisă. Cred că am văzut un singur semn care interzicea fotografiatul lângă nişte instalaţii din preajma pistei. Mai mult, la întrebarea mea, cu care venisem de-acasă şi din trecut, legată de ce am şi ce nu am voie să fotografiez, oamenii n-au râs, ca să nu mă jignească probabil, dar au aruncat nişte priviri spre mine de parcă ar fi văzut un marţian!

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică de comentariu politic în „Adevărul“.este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică de comentariu politic în „Adevărul".