Eternitatea lui Caragiale

Colegul Sabin Orcan scria, acum o săptămână, despre actualitatea lui Caragiale. Eu cred că e vorba chiar de eternitate!

De la dezbaterile din Parlament şi până la nunţile cu manele din cartierele - nu doar mărginaşe - ale oraşelor, de la barurile cu stripteuze durdulii şi până la prestaţiile primarilor cu burdihanele învelite în tricolor, actualitatea lui Caragiale e atât de vizibilă, atât de evidentă încât e imposibil să nu devii convenţional atunci când faci referire la ea. De altfel, după cum constata Belu Zilber, până şi comunismul românesc s-a pus sub dublul semn al lui Stalin şi Caragiale, cel dintâi dovedindu-se insuficient. Nu poţi scăpa de convenţionalism decât asumându-l integral pe Nenea Iancu. Iar a-l asuma integral înseamnă depăşirea actualităţii prin eternitate. Istoricii, laolaltă cu ierarhii Bisericii strămoşeşti, ne tot conving că poporul român s-a născut creştin. Nu contest faptul, ce ţine de evidenţă - doar că nu înţeleg efortul persuasiv exercitat non-stop asupra noastră -, doar că acelaşi popor s-a născut şi caragialean. Prin urmare, în a doua parte a sutei a nouăsprezecea, pentru că, vorba unui poet caragialesc uneori, „totul trebuia să poarte un nume", şi-a făcut intrarea printre noi Caragiale în carne şi oase. Cum era epoca „sentimentului naţional", nici nu se putea altfel, pentru că ne-am fi lipsit fiinţa de o dimensiune esenţială. E vorba, deci, de o eternitate deschisă nu doar spre viitor, ci şi spre trecut, pentru că am trăit dintotdeauna în această lume. Caragiale ne-a făcut doar lucrurile clare precum cristalul, ajutându-ne să ne luminăm chipul. Prin el, am devenit conştienţi de spiritul tutelar sub care, de la origini, ne-am dus existenţa. Bineînţeles, adesea ne revoltăm, sigur, uneori, unii dintre noi, am dori să ne desprindem de această lume, lăsând-o pe seama penei, a scenei şi a ecranului, dar o astfel de exorcizare s-ar face cu preţul cumplitei automutilări, al fatalei schimbări de esenţă. Tocmai din perspectiva eternităţii spiritului caragialean, orice omagiere oficială, consacrată prin „hotărâre de guvern", solemnă, ceremonioasă, mi se pare nu caraghioasă, ci superfluă. Când îl sărbătorim „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de massă", şi asta chiar de dinainte de a poposi printre noi, în viaţa publică şi privată, în instituţii, legi şi comportamente, în gesturile noastre cele mai intime, ce sens aveau solemnităţile de mai an? Cred că însuşi maestrul râdea sub pălărie de noi, asistând din ceruri la caznele noastre. De altfel, în simpatie cu lumea sa, cu lumea personajelor care suntem, Caragiale nu s-a ferit să ne fie aidoma! Cine-i citeşte discursurile electorale, reeditate în anii '90, cu greu va distinge între autor, eu auctorial şi personaj caragialean. Şi e bine aşa. Nu este cea mai bună conştiinţă a noastră? Nu a revelat peripeţiile primei noastre modernizări? Nu ne-a însoţit mereu? Nu va rămâne alături de noi, vorba poetului la care visăm, „de-a pururea pururi"? De la geniu la ultimul cetăţean turmentat, nu suntem „oameni recenţi" ci, ca personaje din eterna sa lume, „foarte vechi", avem două mii de ani! De fapt, devenim tot mai caragialeşti, la modul simpatic, de câte ori ne negăm condiţia. În ciuda exegeţilor tenebroşi din anii '80, ce-l puneau sub semnul unui teribil tragism, făcându-l precursor al Gulagului!, trăim în Caragiale, într-o lume simpatică, drăguţă, tolerantă, suportabilă. O lume pe măsura noastră. O lume în care poţi să trăieşti şi să te veseleşti. Nu e nimic rău. Nu e plină lumea de eroi, sfinţi şi martiri. Mai ales că, comici cum suntem, încurcăm mereu lucrurile, transformându-l pe Ştefan în sfânt, pe Coana Chiriţa în etalon al eleganţei, pe simpaticul Bulă în disident şi luptător anticomunist!