Eşecul „purificării“

Cred că, deşi tardivă, Legea lustraţiei e bine-venită, cu condiţia modificării ei pentru a-i cuprinde pe cei pe care îi ocoleşte, iar metamorfoza CNSAS este vitală. Altfel, vorbim vorbe...

Nu trebuie să fii geniu politologic, ci doar atent la evoluţiile din ultimele două decenii şi ceva din spaţiul Europei de Est, ca să observi că în ţările ex-comuniste care au practicat un anume proces de lustraţie - incluzivă sau excluzivă - tranziţiile au fost mai scurte şi mai reuşite. Sigur, acesta nu a fost singurul factor care a grăbit evoluţiile, să ne gândim că în cele mai multe, la căderea comunismului, societatea civilă era cristalizată, dar fără îndoială un rol de catalizator lustraţia l-a avut. În ciuda faptului că Proclamaţia de la Timişoara, care propunea o lustraţie severă, a fost semnată de mai multe milioane de cetăţeni, la noi, de lustraţie „a tot fost vorba", dar „fapta" s-a produs recent. În fapt, tardiv şi într-o formă care lasă să scape printre ochiurile sale pe ultimii pe care i-ar mai fi putut afecta, „lupii tineri" din activul UTC şi UASCR. Era cât pe ce să-i prindă măcar pe aceştia, dar parlamentarii Puterii şi-au dat seama, la votul final, că sunt cât pe ce să aplice procedura lustraţiei proaspătului premier! O lustraţie care-l mai priveşte doar pe dl Ion Iliescu - şi asta doar dacă mai vrea să fie parlamentar sau ministru! - nu văd la ce poate servi. De altfel, cazul fostului preşedinte ar fi trebuit rezolvat de Justiţie, ducând până la capăt procesul Revoluţiei şi/sau pe cel al mineriadelor.

În 2000, după „lupte seculare care au durat un deceniu", a fost adoptată celebra „lege Ticu" a „deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi a accesului la propriul dosar". Un proces pornit cu stângul. Proiectul de lege a fost atât de modificat în Parlament, încât legea a rămas practic „fără dinţi", aşa că iniţiatorul şi-a retras paternitatea. Ideea ca membrii Colegiului să fie propuşi de partide s-a dovedit funestă. Articolul referitor la ne-apartenenţa politică a membrilor Colegiului a fost încălcat din start. Cu tot respectul pentru dnii Dinescu şi Pleşu, dar dumnealor nu aveau ce căuta acolo, ca foşti membri ai PCR. Cât priveşte activitatea ca atare, în primul „cincinal", CNSAS a produs 138 de deconspirări mari şi late. După 2006, când a început transferul dosarelor din arhivele SRI şi SIE - de aici au fost transferate foarte puţine, din motive de „securitate naţională"! -,
activitatea a cunoscut oarece ameliorare, în cel de-al doilea „cincinal" fiind deconspiraţi 1.637 de securişti şi 3.663 turnători. Cifrele par impresionante faţă de cele din primii cinci ani, dar dacă ne gândim că, între 1948 şi 1989, numărul ofiţerilor Secu a variat între 3.500 şi 23.000 - informatori şi mai mulţi! - , ne dăm seama că majoritatea deconspirărilor îi va afecta când vor fi oale şi ulcele. De altfel, o bună parte din deconspiraţi, securişti şi turnători deopotrivă, au păţit ruşinea postum!

Recent, documentul „CNSAS la răscruce. Eliberăm trecutul din prezent! Raport despre starea CNSAS", realizat de un grup de tineri istorici şi semnat de multe personalităţi ale societăţii civile, face un bilanţ al activităţii instituţiei, o radiografie structural-funcţională a acesteia şi propune un set de măsuri menite să-i metamorfozeze benefic activitatea: desfiinţarea Colegiului şi înlocuirea cu un manager desemnat prin concurs public; măsuri pentru impulsionarea eficienţei şi, în sfârşit, transparenţa în activitatea CNSAS. Măsurile nu sunt produsul imaginaţiei autorilor, ci provin din comparaţiile cu alte sisteme similare. Nici în Germania, nici în Polonia nu există vreun Colegiu, iar acolo - cazul Poloniei - unde dosarele au fost afişate pe internet, contestarea verdictelor şi procesele aproape au lipsit. La noi, Felix a pierdut toate procesele, dar a obţinut o nouă castrare a CNSAS! Mai mult, deşi a dat de câteva ori, înainte de alegeri, declaraţii „în fals" privind colaborarea cu Securitatea, n-a primit sancţiunea prevăzută de lege pentru sperjur!

Influenţat de oameni precum Havel sau Michnik, care gândeau în termenii „să nu facem ca ei", am anumite scrupule morale în ce priveşte lustraţia. În acelaşi timp, nu uit că Havel a promulgat Legea lustraţiei odată trecută prin Parlament şi referendum, respectând voinţa populară, nici că Michnik a criticat principial lustraţia, dar nu s-a opus acesteia odată adoptată. Prin urmare, cred că, deşi tardivă, Legea lustraţiei e binevenită, dacă e modificată pentru a-i cuprinde pe cei pe care îi ocoleşte, iar metamorfoza CNSAS în spiritul documentului citat este vitală. Altfel, vorbim vorbe în continuare...

Liviu Antonesei  este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul".