Elanul populist şi deficitul democratic

Aveam o prejudecată. Legam populismul de «îmbătrânirea» democraţiei, de un fel de fază crepusculară a acesteia. De parcă nu l-aş fi citit pe Motru tratând fenomenul, chiar dacă sub alt nume, cel de «politicianism».

Slavă Cerului, tocmai am terminat de citit excelenta carte editată de dnii Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, „Partide şi personalităţi populiste în România postcomunistă", apărută recent, şi mi-a revenit memoria. În fond, populismul bântuie la fel de bine la începuturile democraţiei şi în crepusculul acesteia, în partide de dreapta şi de stânga, cu tentă naţionalistă sau de clasă, important este să se revendice şi să-şi clădească legitimitatea pe o abstracţiune numită popor sau popul, că putem deriva mai uşor numele fenomenului ca atare. Populişti au fost şi naziştii, care l-au utilizat electoral, populistă şi extrema stângă comunistă, pentru păstrarea puterii cucerite prin lovituri de stat, populişti au fost şi fasciştii italieni, dar şi legionarii noştri. Dar de populism nu s-au putut lepăda de tot nici partidele onorabile. Populismul are nevoie de popor şi de un lider cu oarece charismă. Populişti au fost Peron şi Fujimori, Meciar şi Kaczinski, populişti sunt Lukaşenco, Putin, Victor Orban şi atâţia alţii. Iată, chiar acum, în America de Sud, avem de-a face cu populismul castrist al lui Hugo Chavez şi cu cel de  dreapta al lui Urribe. Nu mai vorbesc că „justiţialismul" peronist s-a împărţit în trei, dacă nu patru curente.

Ieşită din „democraţia populară", politica românească nu s-a putut debarasa nicio clipă de populism, fie că s-a pretins de dreapta, de stânga, de centru sau cine ştie de ce orientare. Despre ce este vorba? Vorba lui Motru, despre „un gen de politică prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat tind, şi uneori reuşesc, să transforme instituţiile şi serviciile publice din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ar trebui să fie, în mijloace de realizare a intereselor personale". Aş mai adăuga doar şi a intereselor de grup, clientelare, mafiote. A fost altceva politica noastră în ultimii 22 de ani? Nu, cum nu fusese altceva nici înainte, doar că „grupurile" s-au diversificat, „pluralist", dacă nu e excesiv cuvântul. Principalii lideri populişti postdecembrişti au fost Ion Iliescu, dinspre stânga, Corneliu Vadim Tudor şi Funar, dinspre stânga ideologică asociată cu dreapta naţionalistă, şi Traian Băsescu, vechi militant şi demnitar al FSN, autodeclarat în viraj de la stânga socialistă la dreapta populară, de fapt populistă. Într-o singură noapte, la un semn, un partid întreg a făcut şi el virajul, ceea ce ţine de un miracol charismatic!

Trebuie să recunosc -  deosebit de ceilalţi lideri populişti, destul de simpli, grosieri, dl Băsescu a făcut din populism o „artă frumoasă", cu succes şi la intelectualii fini şi subtili, nu doar la popor. Populismul dumisale a fost prezent mereu, accentuându-se odată cu alegerile pentru Primăria Capitalei, devenind deplin în sloganul „Să trăiţi bine!" de la alegerile din 2004, culminând cu cele din 2009, când omul nostru a ataşat prezidenţialelor referendumul populist pentru eliminarea Senatului şi micşorarea numărului de aleşi. Care n-a avut vreo urmare în afara recâştigării la limită a fotoliului de la Cotroceni. Nu s-au putut aplica rezultatul din pricina opoziţiei? Raportul de forţe în Parlament era cunoscut de la alegerile din 2008, atunci la ce bun referendumul?! Întreg discursul preşedintelui e împănat cu anatemizări ale adversarilor, ataşamentul faţă de popor - „Ei cu ei şi noi cu voi" - critica partidului-stat şi a „sistemului ticăloşit". Inutil să spun că sub PDL, creaţia dumisale, partidul-stat a reuşit să monopolizeze şi corupţia, iar sistemului nu i s-a clintit o şuviţă.

E greu să aplici o strategie populistă la vremuri de criză şi după ce ai luat măsuri antipopulare. Dar nu imposibil! Iată, din grijă pentru bugetul ţării, guvernul a decis să-şi asume comasarea alegerilor. Sigur, ar fi de râs dacă democraţia n-ar mai lua o lovitură. N-am auzit încă de economii pe seama democraţiei. Şi cine vorbeşte? Un guvern care a împânzit instituţiile cu clientela bugetivoră, care iroseşte resurse în favoarea firmelor sale care construiesc săli de sport, piscine şi parcuri în satele depopulate... 

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din 2010, susţine o rubrică săptămânală de comentariu în „Adevărul“