De la vorbă la faptă

Câinele care latră nu muşcă? Cred că această vorbă populară este de multă vreme şi decisiv depăşită.

În general, formulăm reproşuri la adresa aproapelui nostru, fie că este politician, prieten, iubită sau şef la slujbă, când face promisiuni fără acoperire, când nu se ţine de cuvânt, când nu trece de la vorbă la faptă. Sunt însă situaţii când această trecere prometeică spre faptă este de nedorit, mă refer la drumul către crimă. Cine a răsfoit fie şi extrase din notaţiile asasinului din Oslo - n-o să-i scriu numele, pentru că marea sa dorinţă a fost aceea de a fi nemurit, fie şi printr-o faptă odioasă - a putut constata de unul singur trecerea aproape automată de la limbajul incitativ la violenţă şi crimă, la crima ca atare. Câinele care latră nu muşcă? Avem prea multe exemple - de la Hitler şi Pol Pot la recentul aspirant la glorie prin abjecţie - ca să ne dăm seama că vorba populară este de mult şi decisiv depăşită. Toţi cei amintiţi şi o legiune de alţi asasini individuali sau sistemici au lătrat din răsputeri, adesea nefiind auziţi, şi au muşcat parcă şi mai abitir, motivaţi de adrenalina trecerii la faptă.

Multiplul asasinat de la Oslo s-a petrecut, totuşi, într-una dintre cele mai calme, mai civilizate, mai normale ţări europene, în care violenţa de limbaj publică este excepţia, nu regula. Asta arată că există „nebuni" peste tot.  Din păcate, proporţia celor cu anumite probleme mentale într-o societate anormală, după cum arată toate studiile de specialitate este de câteva ori peste media dintr-o populaţie normală, iar climatul public infinit mai bântuit de violenţă verbală şi atitudinală. Trecerea de la vorbă la faptă este mai mult o chestiune de conjunctură, de context, de catalizator. Deocamdată, pare să fie în creştere numărul de sinucideri, mai degrabă de cel al asasinatelor, deci violenţa reală îndreptată spre sine. Asta nu va dura însă la infinit, pentru că legea numerelor mari îşi va cere drepturile.

Violenţa verbală şi atitudinală publice au fost mereu o prezenţă pregnantă în România post-decembristă, înlocuind prin pulverizare „pluralistă" violenţa de partid şi de stat îndreptată împotriva tuturor. Criza le-a condus însă spre „cele mai înalte culmi". Multă vreme, ele au fost apanajul persoanelor şi grupurile etichetate drept „extremiste". Şi, într-un fel, chiar ne consolam cu gândul că exprimându-se „controlat" vor canaliza şi exorciza anumite tendinţe exacerbate, anumite fantasme consolatoare exprimate în termeni de „neam", „rasă", „clasă" etc. Aceste forme de violenţă, etichetându-le doar, considerându-le grupate la periferia societăţii, fără a încerca o minimă analiză şi o înţelegere a lor, au ajuns, iată, de la periferie în plin centru şi la vârf. Am ajuns în situaţia să nu ne mai deranjeze violenţa publică generalizată, cascadele de injurii şi ameninţări cu care se gratulează toată ziua la televizor politrucii, „oamenii de fotbal", vip-urile şi vip-iţele de toate soiurile şi de toate calibrele. O despărţire nu se mai produce la tribunal, ci la televizor şi e însoţită de distrugerea bunurilor „adversarului" fost partener. Politrucii între ei nu mai schimbă opinii politice, ca să nu vorbesc despre idei privind politicile publice, ci calificative şi sudalme. De la vârf şi până la ultima comună bântuită de „pluralismul democratic". Dar violenţa verbală şi cea de atitudine sunt peste tot - de la Cotroceni la sediile partidelor  de opoziţie şi din editorialele angajate până în comentariile care le însoţesc în ediţiile electronice. E doar o problemă de conjunctură şi detonator ca această uriaşă cantitate de ură reciprocă şi atotprezentă  să explodeze, pe „bucăţi" sau într-o deflagraţie uriaşă. Exagerez? Nu cred, simt prea puternic această acumulare de tensiune, care nu pare să se mai poată descărca doar verbal...