Dacă e marţi, e Belgia

Se poate întâmpla ca popoarele practic neguvernate să aibă mai mult noroc decât cele cu guverne puternice!

Nu, n-am de gând să comentez excelenta comedie de pe vremuri, însă cum articolul meu apare în ediţia tipărită de marţi, ­m-am gândit că titlul se potriveşte intenţiei mele de a evoca experienţa belgiană a crizei actuale. Exemplul belgian este foarte bun pentru că ne dovedeşte că reţetele propuse de medicii ciocli de la FMI nu sunt singurele posibile, ba mai mult încă, nu sunt nici cele mai bune.

Despre ce este vorba? Despre faptul că Belgia, deşi ameninţată de spectrul secesiunii şi practic fără guvern de peste un an de zile, mai precis din iunie 2010, s-a bucurat de o creştere economică de 0,7% din PIB două semestre la rând, creştere calificată de cotidianul francez „Le Figaro" din 18 august drept „insolentă". Şi pe bună dreptate! În toată această perioadă, creşterea economică a Franţei lui Sarkozy şi a Germaniei dnei Merkel a fost nulă, în ciuda aplicării reţetelor FMI-iste, mai moderată în Franţa, pentru că Sarko vrea să se realeagă la anul pentru un nou septenat. Cum se explică „miracolul belgian"? Păi, din iunie 2010, guvernul belgian, dacă poate fi numită guvern o entitate care expediază în mare grabă chestiunile administrative curente, neavând vreun sprijin politic de oarece consistenţă, n-a avut curajul să ia nici cea mai mică măsură de austeritate. Mai mult, a indexat constant salariile cu rata inflaţiei. Deci, creşterea economică s-a bazat în cea mai mare măsură pe stimularea, chiar dacă neintenţionată!, a consumului. Trebuie adăugat şi aşa numitul consum internaţional reprezentat de turism şi de ceea ce am putea numi „turism profesional" - uriaşa birocraţie europeană de la Bruxelles reprezintă un consumator temeinic de bunuri şi servicii. Nu aş fi însă corect dacă nu aş menţiona că, ţinând seama de dimensiunile economiei belgiene, deficitele financiare nu sunt uriaşe.

Bun. În vreme ce economia belgiană pare să nu poată fi stopată din creştere, pentru că nu există acolo un guvern care s-o sufoce, economiile ţărilor care reprezintă motorul economic al Europei, cele din Germania şi Franţa, stagnează glorios. Şi vine al doilea val al crizei. Cum spuneam, cele două ţări, din motive politice de altfel, nu au reacţionat identic. Germania este mai disciplinată în aplicarea soluţiilor bazate pe austeritate, în vreme ce Franţa lui Sarko ba elimină, ba lasă „nişele fiscale", ba reduce, ba nu unele cheltuieli de natură socială. Rezultatele sunt însă aceleaşi pentru că niciuna dintre ţări nu a găsit, deocamdată, soluţii de relansare economică. Cred că seriozitatea dnei va găsi mai repede asemenea soluţii decât oscilaţiile sarkoziene. Deşi, din pricina împrumutului atipic pentru Grecia, cancelarul german are acum probleme în propriul cabinet, care a devenit mai fragil decât oricând de când conduce actuala coaliţie guvernamentală. De partea cealaltă a frontierei, ezitant şi în pană de idei, Sarko a recurs la demagogia cea mai elocventă, propunând „regula de aur", înscrierea în Constituţie - asta mi-i evocă pe guvernanţii noştri! - a limitării deficitului bugetar! Doar că preşedintele francez nu are majoritatea necesară pentru a modifica legea fundamentală. Una la mână. A doua la mână este faptul că modificarea este inutilă. Încă din 1997, Tratatul de la Amsterdam interzice statelor membre UE depăşirea unor deficite publice mai mari de 3% din PIB. Din păcate, asta nu le-a împiedicat pe cele mai multe, inclusiv Franţa, să socotească această prevedere drept facultativă, deşi era cât se poate de obligatorie.

Mai există un alt exemplu spectaculos de ieşire din criză a unei economii, cel islandez, pe care-l voi comenta poate cândva. Deocamdată, amintesc doar că soluţia a venit şi acolo prin eliberarea guvernului de sarcini, acesta fiind practic demis de către popor în urma „revoluţiei liniştite" din 2008. De unde se vede că e foarte posibil ca ţările fără guvern, măcar o bucată de vreme, să fie mai fericite decât cele cu guverne puternice!