Congres pe muzica lacrimilor

Preşedintele plânge, plânge des şi, mai ales, o face în public. Ca psiholog, nu îndrăznesc să pun vreun diagnostic în absenţa subiectului. O pot face însă ca autor de articole, cu tot umorul de care sunt în stare!

Preşedintele plânge. Preşedintele plânge chiar destul de des. Nu ar fi o problemă, în fond, cum ne învaţă titlul unui film, „şi bărbaţii plâng". Doar că preşedintele nu e un bărbat de rând, ci chiar preşedintele, şi are prostul obicei să plângă în public şi în momente intens mediatizate. Unele dintre aceste plânsete de jale - sau bucurie? - le înţeleg, pe altele în niciun chip. De-o pildă, pricep că lacrimile publice inaugurale, cele din campania electorală din 2004, cu celebra replică „dragă, Stolo..." au avut o motivaţie. Dl Băsescu era solidar cu starea de sănătate a celui care renunţa la candidatura la preşedinţie în favoarea sa, dar şi preocupat de faptul că trebuia să-şi asume candidatura cu pricina! Mai era îngrijorat şi pentru bucureştenii care abia îl re-aleseseră primar şi pe care-i părăsea ca să-şi pună în execuţie - altfel cum să spun? - urarea „Să trăiţi bine!" la nivelul întregii naţiuni carpato - danubiano - pontice. Bun, dacă am înţeles raţiunile şedinţei de plâns de atunci, pe altele nu le-am mai priceput. De pildă, ultima, cea pusă în operă la tocmai încheiatul Congres al PDL, partidul dumisale de suflet şi simţire.

Era supărat că trebuia să-i săpunească oleacă - de altfel, motivat şi insuficient - pe pedelişti pentru modul în care conduc treburile ţării, începând cu liderii partidului? Avea emoţii că nu va fi ales dl Boc, aşa cum deja făcuse jocurile, laolaltă cu camarila, şi cum se şi antepronunţase de la înălţimea echidistanţei sale politice? Greu de crezut - maşinăria Congresului fusese aşa de bine unsă încât nu avea cum să dea greş, şi nici n-a dat, diferenţa dintre dnii Boc şi Blaga fiind de aproape două sute de voturi. Sau, poate, şi ţinând seama şi de şedinţele astea de terapie prin plâns periodice, preşedintele are unele calităţi psihice speciale, între care clarviziunea? Într-un articol de acum vreo lună, în care încercam să evaluez ce se va întâmpla la Congresul între timp trecut, îmi exprimam părerea că unele şanse pentru ca PDL să se redreseze în ochii populaţiei şi, pe cale de consecinţă, în sondaje, ar fi fost alegerea dlui Blaga în fruntea partidului. Mai opinam atunci că realegerea în respectiva funcţie a pentapremierului Boc ar fi echivalat cu un fel de sinucidere politică a echipei politice cu pricina. Poate că, participând la Congres, simţind atmosfera, pentru că este o persoană simţitoare, cu oarece fler politic măcar în situaţiile presante, dl preşedinte va fi avut o viziune asemănătoare? Acesta ar fi un motiv de plâns, în fond, PDL este întru totul opera dumisale. Un motiv, de bună seamă că ar fi, dar nu şi cea mai bună soluţie! Dacă a întrevăzut, cumva spectral dar pesimist, viitorul partidului, cred că soluţia adevărată era să încerce să întoarcă Congresul din drumul cvasisinucigaş. Dacă a reuşit să „organizeze" atât de bine, prin interpuşi, Congresul unui partid din care, constituţional vorbind, nu mai face parte, de faţă fiind, ar fi putut schimba cu destulă uşurinţă calea. N-a făcut-o. Atunci, la ce bun s-a mai pus pe plâns, de parcă ar fi o bocitoare de ţară nu preşedinte, vizionar şi mare strateg politic?! Ca psiholog, aş putea încerca să fac nişte aproximări privind aplecarea către lacrimi a dlui preşedinte - unii nu s-au sfiit şi au făcut -, dar ar fi în afara eticii profesionale să încerci să pui diagnostice în afara contactului direct cu subiectul.