Comunism hipercaloric sau capitalism sălbatec?

Iată, preşedintele şi poporul său au ajuns la opinii diametral opuse – dar la fel de eronate!

Dacă punem faţă în faţă rezultatele unui foarte recent sondaj de opinie şi nişte declaraţii prezidenţiale la fel de recente, constatăm că poporul şi dl Băsescu au ajuns la opinii nu diferite, ci de-a dreptul opuse. Mai constatăm un lucru - deşi opuse, opiniile cu pricina sunt la fel de eronate! Poporul şi-ar dori un stat cu funcţiile celui comunist, dar care să pună la dispoziţie şi nişte hipermarketuri, instituţie ce pare marea invenţie a tranziţiei. Poporul este, din păcate, uituc. Un fel de supermarketuri existau şi în vremea comunismului, dar asta n-a împăcat foamea, frigul şi frica, însoţitoare temeinice ale vieţii noastre în deceniul crizei de sistem a comunismului şi al ambiţiei demente a lui Ceauşescu de a plăti datoriile înainte de termen. Poporul uită, deci, un lucru esenţial - statul comunist îşi propunea o mulţime de funcţii şi făcea legiune de promisiuni, dar tocmai în virtutea acestei explozii de atribuţii nu putea duce niciuna la bun sfârşit. Deci, un fel de comunism cu supermarketuri a funcţionat vreo cinci-şase ani la noi şi ceva mai mult în Ungaria - gulaş socialismul! -, RDG sau Cehoslovacia, dar mereu din motive ideologice, nu din grija faţă de om. Ungaria trebuia liniştită după revoluţia din 1956, RDG era vitrina „lagărului„, iar ceho-slovacii trebuiau să uite „primăvara de la Praga„ şi „socialismul cu faţă umană„. Dar cum omul nu e doar stomac, în 1989, şi aceste regimuri oximoronice au căzut de la putere. În condiţii naturale, orice stat de tip comunist transformă hipermarketurile, aidoma supermagazinelor de pe vremuri, în muzee.

Prin urmare, când poporul e cuprins de asemenea nostalgii faţă de statul comunist, trebuie să i se aducă aminte cei „trei F„, adică foamea, frigul şi frica, comentaţi de Dorin Tudoran la „Europa Liberă„, înainte de a fi expulzat din raiul comunist băştinaş. Cum şi preşedintele are nevoie de o cură de lecitină, când declară că „statul nu poate fi responsabil pentru fiecare cetăţean„ şi nici „nu va putea avea grijă vreodată de toţi cetăţenii„. Doamne, iartă, dar nu trăim în Evul de Mijloc, nici în capitalismul sălbatec al începuturilor modernităţii! În democraţiile liberale moderne, statul îşi asumă o seamă de obligaţii privind securitatea publică a cetăţenilor, educaţia, sănătatea, Justiţia şi justiţia socială şi nu se poate spăla pe mâini de ele, nici măcar dacă vine criza! Altfel, de ce şi-ar fi creat ministere şi alte structuri administrative de profil şi de ce-ar proiecta, la noi cam delirant, tot felul de politici publice?!

Şi, iată, acum Guvernul propune un Cod al Muncii contestat şi de salariaţi şi de patroni, însă pe placul unor organizaţii ale investitorilor străini. De esenţă americană, că acesta pare modelul acum. Doar că modelul american, aşa mai special cum este el, nu-şi propune să-şi lase poporul fără educaţie, sănătate sau siguranţa vieţii de zi cu zi. Se pare că noi vrem, iarăşi!, ca şi pe vremea comunismului, să ne arătăm mai catolici decât Papa. Şi, astfel, preşedintele repetatelor, al prea mult repetatelor „reîntoarceri la popor„ a ajuns la opinii diametral opuse faţă de acesta - opuse şi la fel de eronate. Trebuie să fie vorba de noi, românii, ca să ne iasă aşa ceva!