Cheltuim ura de pomană!

Cred că l-am urât pe Ceauşescu, probabil şi pe Iliescu, dar cum să-mi irosesc ura pe aceste biete clone diluate ale lui Tătuca?

Cu toate meditaţiile mele budiste, muzicile tibetane şi alte rafinamente orientale, menite să-mi amelioreze sentimentele, probabil că pe Ceauşescu chiar l-am urât, l-am urât în sensul cel mai exact al termenului. Dar nu ştiu cum, prin modul în care a reuşit să ne poarte de nas pe toţi, de la intelectualii de vază şi colegii de aparat şi până la noi, „popor, prostime", mi se părea demn de ura mea, credeam că avea o statură care merita o puternică investiţie de ură. Am reuşit să-l mai urăsc şi pe Iliescu - nu doar pentru o revoluţie subtilizată, ci şi pentru că ne-a furat vreo două decenii din viaţă, dacă nu şi altele câteva de acum încolo, pentru că ne-a furat şansa de a începe un drum cu adevărat nou, atunci când acesta se contura plin de promisiuni. Între timp, am încetat să-l mai urăsc dându-mi seama ce bine rezumă şi concentrează efigia sa mediocră perfecta noastră mediocritate comunitară. Că mai răsar şi nişte dealuri, chiar nişte munţişori? Ce contează asta pe deasupra unei stepe parcă nesfârşite?

Ce nu reuşesc să înţeleg este ura generalizată de astăzi din societatea noastră. Nu. Nu mă refer la joaca de-a ura a politicienilor între ei, pentru că ei nu se urăsc cu adevărat, nu sunt altceva decât nişte adversari-complici, care se înţeleg excelent în singura lor activitate pentru care au talent şi pricepere, jaful avuţiei publice, chiar dacă se mai prefac pentru noi, galeria, că-şi dau uneori la gioale. Mă gândesc la altceva, la ura vărsată asupra lor de analişti şi comentatori, de participanţii la mitinguri şi greve, la revărsarea nelimitată a urii din cyberspaţiu. Cum naiba să-ţi consumi bunătate de ură pe aceste biete clone bine diluate şi mult mai cleptocrate ale lui Tătuca? Cum să-i urăşti pe aceşti băseşti, berceni, năstaşi, boci, orbani, vadimi şi becali, pe aceste udre, ebe şi roberte, toate poantele, „mapele profesionale"şi toţi ponţii, laolaltă cu ierarhiile şi neamurile lor? Nu ştiu. În opinia mea, ca şi iubirea, ura este un sentiment puternic, care nu trebuie irosit, ci care merită chivernisit şi consumat cu mare grijă faţă de destinatar. Nu strici ura nici pe norici, nici pe monici, nici pe turnătorii de doi eurocenţi bucata!

Că nu-i urăsc pe aceşti neisprăviţi caraghioşi mi-e foarte limpede. Înseamnă, oare, că-i iubesc? Doamne păzeşte, nu cred că sunt vreun os de masochist! Mă tot gândesc la ce sentimente nutresc faţă de ei şi mi se pare a întrezări un fel de silă - nu foarte intensă, ci mai degrabă difuză, însă atoatecuprinzătoare, fără rest. Şi încă ar fi simplu dacă aş simţi numai asta, dar sentimentul e puţin mai colorat, mai amestecat, întrucât cuprinde şi un fel de milă. Iarăşi difuză, fără excese de intensitate. În fapt, completa lor nepricepere şi totala absenţă a unei brume de bună-credinţă, nepotrivirea lor absolută cu mersul firesc al lumii, mă perplexează mai întâi, mă afectează, desigur, şi pe mine, laolaltă cu ceilalţi cetăţeni ai patriei, dar îmi provoacă şi acest fel ciudat compasiune, chiar de mizericordie. Un sentiment pe care-l resimt, mai ales, faţă de cei loviţi de soartă, faţă de sărăcuţii cu duhul. Bun, bun, proşti? Proşti. Dar lacomi fără măsură - acesta fiind, de altfel, un eminent semn al prostiei.