Ceauşismul rezidual

Ceauşescu nu s-a întors, el n-a plecat de tot niciodată. S-a răzbunat sinistru, scurgându-se în carnea, sângele şi minţile noastre.

Au fost mari discuţii privind plagiatul legat de noul brand de ţară şi costul acestuia - şi pe bună dreptate. De altfel, nici eu nu m-am putut abţine şi am comis un fel de pamflet pe blogul personal. Însă, prinşi de ridicolul situaţiei, aproape că am trecut cu vederea grotescul de ansamblu al lansării brandului cu pricina, la Expoziţia Mondială de la Shanghai.

Am urmărit programele de TV, am căutat poze şi filme pe internet, vedeam despre ce este vorba, mai rulam o dată filmuleţul şi, totuşi, mai că nu-mi venea să cred, exclamam şi eu, ca ţăranul lui Preda privind girafa, „aşa ceva nu există"! Dar exista! Existau toate, chinezi îmbrăcaţi în voievozi şi oşteni, ba chiar şi în straie călugăreşti, cu toţii făcând o amuzantă propagandă pentru România, mă rog, pentru cea turistică, că doar era dna Udrea, radiind toată, la faţa locului. Mai erau şi alţii, inclusiv dl Baconski, ministrul de Externe, care nu mi s-a părut chiar la fel de radios, de nu arăta cumva chiar o ţâră stingherit. Mai lipseau nişte manele, ca să fie plăcinta completă! Muzica lui Zamfir a fost, probabil, o regretabilă scăpare.

Bun, cam aşa arată toate aniversările, sărbătorile, comemorările din ţară, de-ţi vine mereu să crezi că a înviat Tătuca! Doar că, acum, eram în deplasare şi jucam spectacole de prost gust pe „arena internaţională". În fond, moda acestor spectacole, „de evocare istorică" şi cu mulţi participanţi, a adus-o Răposatul, în 1971, laolaltă cu „mica revoluţie culturală", din vizitele din China şi Coreea de Nord din vara anului ghinionist cu pricina.

Cred că dna Udrea e prea tânără să-şi poată aminti aşa ceva, dar mai cred că va fi moştenit vreun maestru de protocol din acele vremi, mai degrabă de tristă amintire, dacă nu cumva chiar de pe timpul lui Dej. În fond, în anii '90, la Finanţe, de construcţia bugetului se ocupa un eminent expert de-al celui amintit mai înainte! Poate şi acum! Ce Dumnezeu ne-om fi imaginat - mă rog, mă refer la delegaţia noastră oficială - că facem cu aşa bâlci naţionalisto-turistic, eu nu reuşesc să înţeleg, dar că am reuşit să ne mai facem o dată de râs pare destul de limpede.

Vorbeam de „învierea Tătucăi", dar e cred că e vorba mai grav decât un asemenea fenomen de întoarcere a refulatului. În fapt, Ceauşescu, aşa asasinat cu un snop de gloanţe şi îngropat la Ghencea, după cum s-a confirmat recent prin dezgropare, n-a murit cu totul niciodată. Mai degrabă, pare să-şi fi strecurat substanţa malefică în corpul social ce i-a supravieţuit. E prezent în obsesia pentru imagine, care e mai importantă decât realitatea.

Că o facem prost nici nu mai contează. E prezent în atracţia noastră pentru conducători providenţiali - şi toţi sunt până dovedesc contrariul! - în dauna instituţiilor solide, a legilor serioase şi a procedurilor. E prezent şi în „liderii" noştri, de toate nivelele, ce par un fel de clone ceauşiste, aşa de bine au învăţat vizitele de lucru, biciul zborşirii şi recompensa devenită simbol naţional al „micilor & berii". Nu, Ceauşescu n-a murit, dar s-a răzbunat amarnic scurgându-se în carnea, sângele şi minţile noastre. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la împuşcarea sa şi nu se vede nici urmă de vindecare. Suntem bântuiţi, suntem locuiţi de un spectru.