Aveţi grijă de sănătate!

Aveţi grijă de sănătatea voastră! Deocamdată, pare a fi de ales între leşinul la poarta spitalului de stat şi falimentul economic personal!

Când ne îmbolnăvim, fie că e o boală uşoară, fie una serioasă, dăm vina pe ghinion. Or, cu excepţii aşa de puţine încât confirmă regula, ghinionul nu are vreun amestec în deteriorarea sănătăţii noastre. La o anamneză sumară, reiese că punctul de plecare se află într-o neglijenţă a noastră, în încălcarea unor prescripţii, ba chiar în multe abuzuri născute din impulsul de a ne trăi viaţa din plin! Dar nu vreau să rămân la generalităţi, care riscă să provoace reacţii de genul: iată, moşul, şi-a trăit cum a avut chef viaţa şi acum vrea să ne dea sfaturi! Nu vreau asta. Mai ales că nu mă gândesc în primul rând la tineri, mai rezistenţi şi mai protejaţi prin firea lucrurilor, ci la cei de-o seamă cu mine şi mai mari. Vreau să împărtăşesc o experienţă care mărturiseşte puţine despre noi, pacienţii posibili, dar multe despre starea sistemului de sănătate.

E sâmbătă seara şi te tratezi, după capul tău, pentru dureri de articulaţii. Deodată, organismul îţi dă semne, de la febră la altele observabile, că durerea cu pricina e efectul unei situaţii mai grave. Ca orice posesor de afecţiune cronică, cu imunitate scăzută, începi să iei un antibiotic cu spectru larg. Nu ţi se pare atât de grav încât să chemi Salvarea. A doua zi, febra mai scade, lucrurile par sub control. Reuşeşti să te programezi, prin internet, luni dimineaţa, la un cabinet de profil. Ajungi acolo, cu semnele clinice şi mai evidente. Reuşeşti s-o sperii pe doctoriţă când îţi face controlul - nu are condiţiile necesare intervenţiei şi te trimite „pe loc" la cel mai mare spital de stat din oraş. La ieşire, vezi scris pe firmă, între altele, „mică chirurgie", deci e nevoie de una ceva mai mare. Măcar n-a minţit! Te duci la spital, la UPU - Unitatea de Primire Urgenţe! - unde câteva zeci de oameni, de diverse vârste şi de ambele sexe, ocupă un spaţiu potrivit pentru 15 - 20. Câteva scaune, mulţi pacienţi pe tărgi, aduşi cu Salvarea, alţii în scaune mobile. Dai biletul de trimitere şi buletinul la recepţie şi ţi se spune să aştepţi până eşti preluat de cineva de la chirurgie. Între timp, locul seamănă tot mai mult cu o curte a miracolelor, aglomeraţia e tot mai mare, numărul celor veniţi/aduşi fiind superior numărului celor preluaţi de secţii. Aştepţi, trece o oră, aştepţi, trec două, îţi dai seama că UPU este o formulă ironică. Întrebi, afli că eşti pe locul doi, mai aştepţi şi ajungi pe locul şase! Febra creşte, rezistenţa se lichefiază, răbdarea s-a dus de tot. Suni la cabinet de dimineaţă şi întrebi de un spital privat, primeşti un număr de telefon. E deja 13.30. Suni şi ţi se spune să vii la 14.00 la spital. Iei un taxi, ajungi, eşti preluat pe loc de un medic şi o asistentă, consultat, internat şi condus în rezervă. Ţi se iau analizele şi ţi se pune o perfuzie. Antibioticul a fost o idee bună, septicemia a trecut razant! La 17.00, toate rezultatele sunt gata, la 18.00 eşti pe masa de operaţie, la 18.45 te trezeşti, gata operat, din anestezie. Nu e nevoie de ATI, eşti dus direct la rezervă şi pus sub perfuzie. Te uiţi în jur, e ca o cameră de hotel de calitate - mobilier plăcut, pat reglabil, TV uriaş, baie proprie, foarte curat. A doua zi, bucuros, afli că ai internet. În secţie, vreo patru bolnavi şi şase-şapte persoane aveau mereu grijă de ei, poate prea multă!, medicul trecea de câteva ori pe zi. Excelent, doar că un asemenea tratament costă. Şi CAS nu decontează nimic, chiar dacă ai plătit vreo patruzeci de ani asigurarea. Pentru că e criză, probabil, spitalul face un discount de vreo 15%. Să fie primit!

Am pus cele două părţi ale sistemului faţă în faţă. E clar că sănătatea „de stat" este subfinanţată cronic - fenomen însoţit de o risipă incredibilă! -, foarte aglomerată, cu personalul de toate nivelurile în scădere dramatică şi continuă. Segmentul privat este de nivel mondial, doar că puţini pot avea acces la el şi cu sacrificii financiare considerabile. Gândindu-mă la calitate, sunt pentru privatizare. Dacă mut gândul la veniturile noastre, îmi dau seama că aceasta ar sacrifica majoritatea bolnavilor. Ceva trebuie schimbat. CAS ar trebui să deconteze o parte a cheltuielilor indiferent de forma de proprietate - bolnavul are prioritate. Ar trebui păstrate şi spitale zonale de stat, pentru cei lipsiţi de mijloace. Aveţi grijă de sănătate! Deocamdată, pare a fi de ales între leşinul la poarta spitalului de stat şi falimentul economic personal!

Liviu Antonesei este jurnalist şi scriitor. Din aprilie 2010, susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul".