Slugi în UE

Un prim-ministru nu este băiatul de la colţ pe care să-l trimiţi după ţigări de câte ori ai poftă.

Acum trei ani, când gigantul finlandez Nokia a anunţat închiderea fabricii de la Bochum, Germania, pentru a-şi muta producţia la Jucu, România, deoarece ieşea mai ieftin cu forţa de muncă, s-a iscat scandal mare. Nemţii au reacţionat dur. Politicienii au acuzat practicile concernului finlandez. Guvernul local al landului Renania de Nord-Westfalia a cerut retrocedarea unor facilităţi fiscale de zeci de milioane de euro, iar  sindicatele, sprijinite politic,  au solicitat un pachet social consistent pentru familiile afectate de reducerea locurilor de muncă. În cele din urmă, Nokia a satisfăcut cererile. „Suntem conştienţi că închiderea fabricii este dureroasă pentru toţi angajaţii şi pentru familiile lor. Dar avem responsabilitatea noastră pentru angajaţi în această situaţie dificilă şi este preocuparea noastră să începem să compensăm pierderea locurilor de muncă într-o manieră respectuoasă şi corectă", declara atunci un înalt oficial de la Nokia.

Unii ar spune că, în cazul Nokia, am asistat la un fel de abordare socialistă, dacă nu comunistă de-a binelea. Adică Nokia face ce vrea, sunt banii finlandezilor, dacă vor să plece, pleacă, dacă vor să stea, stau, ce treabă are Guvernul cu asta? Mai ales că Renania de Nord-Westfalia are un PIB mai mare decât al unor ţări dezvoltate din UE şi nu ar sta cu mâna întinsă la compensaţiile finlandezilor. Dar, iată că nu este aşa. Gigantul Nokia, simbol al capitalismului global, a acceptat să plătească un pachet de compensaţii de peste 200 de milioane de euro, nu din caritate, ci din raţiuni strict corporatiste: pe de o parte, o chestiune de imagine, pe de alta, respectul pentru comunitatea locală şi  înţelegerea responsabilităţii sociale. Pur şi simplu, Nokia nu putea să ignore opinia publică din Germania.

În România, Petrom a anunţat că închide Arpechim. O decizie economică pe care compania are tot dreptul să o ia. Petrom a oferit angajaţilor un pachet compensatoriu, salarii, program de reconversie şi aşa mai departe, ceea ce este corect. Problema este însă la guvernanţii români. Închiderea Arpechim are, pe lângă efecte sociale, şi replici care se propagă în lanţurile economice. Este o situaţie pe care Guvernul trebuie să o gestioneze astăzi, dar Emil Boc a aruncat toată vina asupra lui Adrian Năstase. Doar Năstase a încheiat contractul de privatizare a Petromului! Bun, să admitem că premierul are dreptate, Năstase e vinovat. Alţi premieri ai României au venit la putere după înfrângeri în războaie, după ciuntirea ţării, după crize economice de care au fost responsabili predecesorii lor. Ce ar fi trebuit să spună? Nu facem nimic, greaua moştenire e cauza tuturor relelor? Un prim-ministru al unei ţări nu este băiatul de la colţ pe care să-l trimiţi după ţigări de câte ori ai poftă. De la un prim-ministru te aştepti să impună respect şi să găsească soluţii. Sau, poate că nu.