La vânătoare

Nu ştiu ce bezmetic a decretat că vânătoarea ar putea fi un sport. Nu e un sport, e doar o barbarie în uniformă ţanţoşă menită să satisfacă apucături barbare.

Pentru încercarea agerimii şi preciziei există un surogat paşnic, tirul, dar ucigaşii de animale preferă agonia scăldată în sânge. Măcelul recent de la Balc, a nu ştiu câta ediţie în care maestrul Ţiriac acompaniat de o şleahtă de bogătaşi feroce a doborât 130 de mistreţi, izgoniţi din ţarc pe bandă rulantă, vorbeşte de la sine.

Lui Ceauşescu, pe lângă alte păcate, i se impută şi vânătorile crâncene în care dobora cu nemiluita cerbi orbiţi de mirajul nunţii, când instinctul de reproducere îl anihila pe cel de apărare. În acest timp, bestii precum lupii, aflăm prin intermediul micului ecran, osândesc turmele de oi la moarte ucigând după oribilul lor obicei 10 mioare, ca să mănânce numai una. Ciobanii sunt deznădăjduiţi, aşteptând intervenţia vânătorilor.

Aceştia hibernează însă, pândind prilejul vreunui braconaj terminat cu chiolhanul de rigoare. Să ne înţelegem. Nici lupul nu poate fi doborât în numele sălbăticiei umane. El trebuie stârpit doar în măsura în care periclitează şeptelul domestic, ca şi viaţa oamenilor. Aşa cum nu-ţi este îngăduit să omori un fluture, dar nu ţi se poate reproşa că ai strivit sub talpă un gândac de bucătărie. Ce o mai fi făcând maestrul Ţiriac? Îşi curăţă arma, desigur.