Doar o părere...: Aplauze pioase

M-am numărat printre cele trei miliarde de oameni care au privit transmisia televizată a deschiderii Olimpiadei albe.

Dupa trei ore înţelesesem, de ce Canada reprezinta un magnet pentru strămutaţi. Spectacolul a fost magnific, îmbinând tehnicitatea înaltă cu fastul şi cu bunul-simţ. Arena respira curăţenie şi mulţumire de sine, o lume feerică se închega sub privirile tribunelor pline cu oameni prosperi, neîncercaţi de nicio criză, neştampilaţi de mizerie, fără săraci şi fără îmbuibaţi.

Din păcate, la logodna aceasta fericită dintre forţă şi puritate a absentat unul dintre protagonişti. Un sănier giorgian, care a plătit cu viaţa cutezanţa de a coborî pe un jgheab cu 145 km la oră. E a şasea victimă a olimpiadelor de iarnă din 1964 până azi. Foamea de spectacol se potoleşte cu sportivi la tavă. Aş vrea să mă înşel, dar şi schiul acrobatic s-ar putea să-şi devoreze slujbaşii.

Trebuie cutezanţă, măiestrie şi un dram de fatalism ca să îmbrăţişezi această disciplină. Proba feminină a fost edificatoare. Coborârea pândită de acul cronometrului se face pe un teren denivelat, un fel de hârtoape, care îţi demontează genunchii şi îţi clănţăne dinţii. Ca şi când nu ar fi de ajuns, până la final te mai aşteaptă şi două trambuline atacate de regulă cu rostogoliri în aer. Când circul ia sfârşit, protagonistele surâd candid şi se felicită reciproc. Dacă aş avea putere, aş desfiinţa şi proba de sanie, şi pe cea de schi acrobatic fără plasă dedesubt.