Suntem deja în Caragiale!

Că ne îndreptăm spre Caragiale – asta o mai înţelegeau contemporanii mei din august 1992. Dar că ne îndreptăm astfel spre normal -asta n-o mai înţelegeau.

Sub titlul „Mascarada de la Cotroceni", împrumutat de la comentariul despre una dintre multele ceremonii ştirbe patronate de Ion Iliescu în primii săi ani de Preşedinţie, volumul de faţă reuneşte textele apărute sub semnătura mea în „Expres-Magazin" şi „Evenimentul zilei", între 16 octombrie 1991 şi 11 noiembrie 1992. Recitindu-mi textele pentru publicarea în volum, am putut observa, ca şi în cazul celor din volumul anterior, că multe dintre profeţiile mele au fost confirmate de evoluţia ulterioară vieţii noastre social-politice.

Niciuna dintre ele nu mi s-a părut acum, când am şansa de a-mi privi textele din experienţa a aproape două decenii de politică românească, mai plină de tâlc decât cea avansată în eseul „Ne îndreptăm spre Caragiale, adică spre normal" din „Expres Magazin", 19 august 1992. La vremea respectivă, textul meu a stârnit surprinderi mai mult sau mai puţin revoltate. Nu-i exclus să provoace şi azi în rândul cititorilor o stare de spirit asemănătoare.

Că ne îndreptăm spre Caragiale - asta o mai înţelegeau contemporanii mei din august 1992. Dar că ne îndreptăm astfel spre normal - asta n-o mai înţelegeau. Cum adică, îndreptându-ne spre Caragiale, ne îndreptăm spre normal? - se întrebau ei. Normalul către care se îndrepta România lui 1992 era  democraţia, nu Caragiale! Cădeam şi eu de acord, în vara lui 1992, că România se îndrepta spre democraţie. Numai că democraţia către care se îndrepta ţara era democraţia românească. Or, democraţia românească nu poate fi alta decât cea surprinsă genial de Caragiale în proză, în teatru şi în publicistica sa. Scriam atunci, în august 1992: „S-a spus că anii de comunism au distrus tot ce era specific poporului român. Nimic mai exagerat. Deceniile de comunism au distrus multe. Cu excepţia unui singur lucru: trăsăturile caragialene ale poporului român. Ele au rămas cam aceleaşi. Şi pe măsură ce trece timpul, ne convingem tot mai mult că, înainte de a-i citi pe marii analişti de azi, trebuie să-l recitim pe Caragiale. Pentru că, pe zi ce trece, societatea românească se îndreaptă nu spre viitor, ci spre trecut. Spre trecutul întruchipat  de lumea lui Caragiale. Aceasta ar trebui să ne bucure. Înseamnă că societatea românească revine la normal. Normalul, pentru noi, românii, îl constituie viaţa politică aşa cum a fost surprinsă de genialul satiric".

După publicarea acestui eseu, au urmat în viaţa politică autohtonă:  campania electorală, scrutinul parlamentar şi scrutinul prezidenţial, negocierile pentru formarea noului guvern, instalarea guvernului Văcăroiu, primele zile de activitate ale noului Parlament. Doar schiţat până în august 1992, caragialismul vieţii noastre politice s-a evidenţiat puternic în lunile următoare şi, ceea ce e mai important, în anii următori: de la demagogia de tip caţavencian până la sârbele jucate de foşti adversari, deveniţi peste noapte aliaţi.

De la publicarea eseului au trecut nouăsprezece ani. Nu peste mult timp se vor împlini două decenii. România a trecut prin cinci alegeri parlamentare şi cinci alegeri prezidenţiale, a cunoscut trei alternanţe la putere, a înregistrat apariţii şi dispariţii de partide, a înregistrat suişuri şi coborâşuri spectaculoase pe bolta politicii. În august 1992, scriam că ne îndreptăm spre Caragiale. Dacă ar fi să scriu acum un eseu despre viaţa noastră politică, socială şi mediatică, aş spune că nu ne mai îndreptăm spre Caragiale. Şi nu ne mai îndreptăm spre Caragiale dintr-un simplu motiv: suntem deja în Caragiale!

(Din prefaţa la volumul „Mascarada de la Cotroceni. Proză politică", în curs de apariţie la Adevărul Holding)