Sticla aruncată în mare degeaba

Am mai scris şi spus în câteva rânduri că orice scriitor care se respectă rezistă indiferenţei contemporanilor din credinţa că, în posteritate, cineva îi va descoperi textele şi, surprins de valoarea lor, le va redescoperi cititorilor.

Cartea unui autor e, astfel, o sticlă aruncată în mare de un ins de pe o insulă pustie, în speranţa că va da cineva peste ea.

La împlinirea a 50 de ani de la revoluţia paşoptistă, mai precis în 1898, guvernul liberal decide să sărbătorească momentul. Cotidianul „Epoca" dă sarcină unuia dintre redactori, tânărul Alexandru Antemireanu, să conceapă, pentru tipărirea în foileton, un roman dedicat Revoluţiei de la 1848. Alexandru Antemireanu, care era şi scriitor, se apucă de lucru.

Drept pretext pentru roman, ia pe un tânăr discipol al lui Ion Heliade Rădulescu, pe numele lui Radu Creţescu. Un necaz mare al personajului cu şeful Agiei de la 1848, celebrul căpitan Costache Chiorul, spaima bonjuriştilor, îi dă autorului posibilitatea de a-şi intitula romanul „Din vremea lui căpitan Costache". Alexandru Antemireanu moare de tuberculoză la vârsta de 32 de ani, în 1910. Până la momentul morţii nu reuşeşte să-şi adune într-un volum producţiile risipite prin reviste, cu excepţia studiului „Junimea şi roadele ei". Deşi de o oarecare notorietate în timpul vieţii, Alexandru Antemireanu cade imediat în uitare. Sunt loviţi de această măciucă a destinului scriitori cu multe cărţi tipărite, d-apoi unul cu un singur volum apărut editorial!

Şaptesprezece ani mai târziu, o nepoată dinspre mamă a scriitorului socoteşte că ar putea scoate din uitare pe Alexandru Antemireanu. Strânge într-un volum şi-l tipăreşte la Editura Ziarului „Universul", în 1937, romanul risipit în foileton „Din vremea lui Căpitan Costache".

Credincioasă datoriei de a-şi readuce unchiul în prim-plan, Apriliana Medianu (acesta este numele nepoatei) scrie o prefaţă entuziastă, dedicată romanului, dar şi autorului, dispărut de tânăr.

Din text aflăm că Alexandru Antemireanu a avut un destin tipic la vremea respectivă copiilor de mici burghezi. Tatăl lui Alexandru, Antemir Damian, de la care scriitorul şi-a luat numele Antemireanu, a fost preot. După liceu, urmează facultatea. Pe parcursul studiilor universitare, Alexandru Antemireanu face gazetărie, pentru a-şi câştiga existenţa. Trece pe rând prin redacţiile „Ţara" şi „Epoca". Împreună cu Şt. O. Iosif întemeiază revista literară „Floare albastră", deşi avea doar 21 de ani.

Dând curs unui tic al epocii, se lasă de facultate şi pleacă la Paris unde, evident, trage mâţa de coadă. După doar zece luni, se întoarce în ţară şi se angajează din nou la „Epoca". Pleacă şi de aici şi se angajează ca secretar de redacţie la „Conservatorul". Pentru ca destinul să-i corespundă stindardelor vremii în materie de poeţi neînţeleşi de viaţă, fata de 19 ani cu care se căsătoreşte se îmbolnăveşte de tuberculoză după doar şase luni de convieţuire în comun. De la ea Alexandru Antemireanu i-a boala care-l va răpune. Potrivit nepoatei, după moarte, Alexandru Antemireanu a căzut pe nedrept în uitare.

E, de altfel, şi opinia lui D. Karnabott în „Curentul" din 25 decembrie 1936. Rarele încercări interbelice de a-l reaminti n-au reuşit să-l readucă în prim plan.

Publicarea romanului „De pe vremea lui Căpitan Costache" se vrea un efort al nepoatei de a arunca o sticlă în marea Posterităţii. Gestul a urmat îndemnului lui Pamfil Şeicaru de a cerceta ziarele şi revistele vremii „pentru că, din ceea ce a rămas în urma lui, s-ar putea alege 3-4 volume". Am citit cartea descoperită pe rafturile unui anticariat care scoate la lumină cărţi vechi uitate. Am găsit sticla aruncată în mare! Din nefericire pentru Alexandru Antemireanu şi pentru nepoată-sa, romanul e sub orice critică. De unde se vede că nu e suficient să arunci o sticlă în mare. Depinde şi ce pui în ea.