Soluţia mareşalului Antonescu

Soluţia mareşalului are un enorm avantaj în faţa posterităţii. N-a fost transpusă în practică.

După decenii de strivire a mareşalului Ion Antonescu sub compresorul propagandei comuniste (cu mici nuanţări în anii Ceauşescu), primii ani postdecembrişti au creat cadrul pentru o evaluare cât de cât apropiată de adevăr a fostului conducător al României. Documentele scoase la iveală sub acest semn au contribuit masiv la limpezirea actului de la 23 august 1944. S-a stabilit astfel că mareşalul Ion Antonescu începuse negocieri cu URSS (la indicaţiile Aliaţilor) în vederea semnării Armistiţiului prin intermediul ambasadoarei sovietice în Suedia, Alexandra Kollontai. Aceasta era canalul oficial folosit de ruşi pentru tratative cu ţările satelite Germaniei. Ne-o dovedeşte faptul că şi finlandezii au negociat cu Moscova via Stockholm.

Cum era de aşteptat, ruşii puseseră României condiţii grele. Experienţa Finlandei ne arată însă că erau condiţii maximale. S-a văzut asta în cazul Finlandei. Deşi a sperat până-n ultimul moment într-un Armistiţiu iscălit cu Puterile Occidentale, mareşalul Antonescu luase în calcul desfăşurarea de negocieri în timp ce Armata Română ar fi opus rezistenţă pe Linia Focşani-Nămoloasa. Cu această opţiune merge mareşalul la Palat în după-amiaza lui 23 august 1944, aşa cum ne arată însemnările făcute de el pe o agendă găsită în camera de timbre a lui Carol al II-lea, unde-l închiseseră conspiratorii. Regele şi comuniştii aleseseră însă o altă soluţie: Armistiţiu imediat şi fără nicio negociere! Argumentele poziţiei regale: nu se mai putea aştepta, nu se mai putea face nimic, frontul era spart, ruşii se îndreptau spre Bucureşti. Era un altfel de a spune unei Capitulări fără condiţii.

Argumentele lui Mihai se bazau pe cele spuse de militarii din jur, în frunte cu C. Sănătescu. Aşa se explică uriaşa diferenţă dintre Finlanda şi România. Finlanda a semnat Acordul cu Moscova în timp ce Armata Roşie era ţinută la respect. România l-a semnat după ce întreg teritoriul naţional fusese ocupat de ruşi fără a trage un foc de armă, rezultat al Loviturii de stat de la 23 August 1944.

Din acest punct, discuţia se poate relansa. Ea are drept subiect chestiunea dacă rezistenţa preconizată de mareşal ar fi fost o soluţie mai proastă decât cea a Capitulării fără condiţii. Autorii Loviturii de stat susţin că oricum ruşii ar fi trecut peste Linie şi că astfel România ar fi dispărut după hartă. Aveau de ales, aşadar, între nişte iluzorii îmbunătăţiri ale condiţiilor de armistiţiu şi dezastrul naţional. Adepţii formulei preconizate de mareşal susţin, la rându-le, că, în condiţiile verii lui 1944, Armata Română rezistând (ei cred că putea rezista), ruşii s-ar fi aşezat la masa tratativelor. Presaţi de realizarea obiectivului strategic: avansarea rapidă spre Berlin. Fireşte, lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut. În Istorie nu există Dacă.  Totuşi, având acum toate datele, ne putem pronunţa asupra fiecăreia dintre cele două soluţii.

Soluţia mareşalului are un enorm avantaj în faţa posterităţii. N-a fost transpusă în practică. Drept urmare, pe seama ei putem face o sumedenie de speculaţii. Dintre toate ipotezele, una e mai mult decât teză: e axiomă. Soluţia mareşalului ar fi beneficiat de rigoare. N-ar fi fost vorba în niciun caz de improvizaţie. Armata, ţara s-ar fi aşezat în dispozitivul comandat de la Bucureşti. Poate că România ar fi fost, totuşi, comunizată până la urmă. Poate că n-am fi dobândit Basarabia şi Bucovina. Dar uriaşele pagube umane şi materiale, generate de soluţia comună Rege - Comunişti mai mult ca sigur n-ar fi avut loc. Şi soluţia aplicată în practică are un avantaj asemănător. Nu i se poate contrapune o altă soluţie, decât sub forma unui joc pur intelectual. În niciun caz însă n-o putem judeca aşa cum fac unii, punând în balanţă situaţia virtuală a lui Ce s-ar fi întâmplat dacă tânărul Rege n-ar fi tăiat nodul gordian. Pe un asemenea drum de ţară se pot broda tot felul de catastrofe în stare, desigur, să contracareze dezastrul improvizaţiei.

Ştim acum cât de scump a fost plătită soluţia Rege-Comunişti: România a fost ocupată militariceşte de ruşi, Moscova ne-a impus un Armistiţiu cumplit, 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri după capitularea fără condiţii de la 23 August 1944. Luptând alături de Rusia, România a pierdut 50% din totalul de 19 divizii angajate. Soluţiile, pe care le ştim acum, în mod cert, trebuie raportate la realităţi. Şi de aici, de la ce s-a întâmplat, trebuie să pornească o discuţie serioasă despre 23 august 1944.