Să râdem cu CIA

Ca orice serviciu secret, inclusiv Securitatea, CIA simte nevoia să se înfăţişeze mai puternică decât e în realitate.

Memorii ale foştilor lucrători (cen­zurate, totuşi, de Agenţie), documente ultrasecrete date publicităţii de Comisii ale Congresului (cu mari părţi şterse, totuşi), filme, studii au difuzat în lumea largă imaginea CIA ca o maşinărie înfricoşătoare, care răstoarnă şefi de state, regizează revolte spontane, contracarează insurgenţe şi asasinează lideri străini care stau în gâtul Americii. Din când în când însă, imaginea asta, nu lipsită de ţeluri publicitare şi, mai ales, manipulatoare (ca orice serviciu secret, inclusiv Securitatea, CIA simte nevoia să se înfăţişeze mai puternică decât e în realitate), e pusă la îndoială de câte o comedie cinematografică dedicată tembelismului născut din excesiva birocratizare a Agenţiei. Ficţiune artistică! - îşi spun telespectatorii români, convinşi că Agenţia Centrală de Investigaţii, ca tot ce aparţine Americii, de altfel, e alcătuită din Supermani.

Citind despre acţiunile clandestine ale CIA, autorizate de preşedintele Henry Truman, la 18 iunie 1948, prin National Security Council Directive NSC 10/2, am întâlnit câteva operaţiuni reale, nu fictive, ale Agenţiei, care ar trece incredibile, prin nota lor de absurd, chiar şi într-o comedie cinematografică. În 1952, specialiştii CIA lansează proiectul ultrasecret „MK Ultra 142", vizând folosirea animalelor pe post de spioni şi bombe teleghidate. În cadrul Proiectului, s-au cheltuit mulţi bani pentru transformarea unei pisici într-un nou James Bond. Organul auzului uman, cochlea sau melcul, aflat în urechea internă, poate separa zgomotele. Aşa se explică de ce doi inşi se pot auzi unul pe celălalt chiar şi în mijlocul unui haloimăs sonor. Un microfon pur şi simplu nu poate disocia însă o conversaţie din mijlocul hărmălaiei de la o petrecere. CIA avea nevoie de un dispozitiv care să înregistreze doar discuţia dintre doi inşi.

Un cetăţean nu putea fi pus să tragă cu urechea. Ar fi stârnit suspiciuni. Şi atunci savanţii CIA s-au gândit să folosească o pisică, dat fiind că pisicile au şi ele, asemenea oamenilor, facultatea de a disocia zgomotele, graţie melcului din urechea internă. După cum a povestit la un moment dat Victor Marchetti, asistent special al directorului CIA în anii '50, specialiştii Agenţiei au luat o pisică, au operat-o, i-au pus microfon cu baterii în ureche şi în coadă o antenă. Când totul a fost gata, s-a descoperit o problemă: pisica abandona misiunea secretă când i se făcea foame.
I-au mai implantat un dispozitiv, ca să-şi stăpânească foamea. Potrivit lui Victor Marchetti, odată pusă la punct pisica-spion, „au dus-o în parc, i-au arătat o bancă şi i-au spus: «Ascultă-i pe tipii de acolo. Nu asculta nimic altceva. Nu păsări, nu alte pisici, nu câini. Doar tipii de acolo»". Când au scos-o din dubă şi i-au dat drumul, a venit un taxi şi a călcat-o!

La loc de cinste în cadrul operaţiunilor clandestine se aflau - şi se află - operaţiunile psihologice secrete. Ele au menirea, în viziunea CIA, de a manipula opinia publică în scopurile politicii americane. Sub acest semn, în plin Război Rece, un specialist CIA a propus o operaţiune menită - susţinea el - să-i sperie pe ruşi de cât de tari sunt duşmanii lor, americanii. Proiectul prevedea ca Agenţia să producă milioane de prezervative de mărimea unui peşte. Anticoncepţionalele urmau să fie aruncate din avion peste întreg teritoriul URSS. Pe fiecare prezervativ urma să se scrie: „Fabricat în SUA. Mărime mijlocie". Văzând ce prezervative folosesc americanii - susţinea autorul - ruşii aveau să fie convinşi că americanii sunt nişte supermani. Şi le-ar fi fost teamă să se angajeze într-un război împotriva SUA.

Să mai spună cineva că Agenţia Naţională de Investigaţii n-a fost producătoare, pe lângă lovituri de stat, şi de umor! Involuntar.