Riscul de a fi jurnalist independent

Presa independentă trebuie să fie independentă nu numai faţă de Putere, dar şi faţă de Opoziţie.

Am pus între paranteze alte proiecte editoriale pentru a mă concentra asupra unei culegeri de texte publicate de mine între ianuarie 1990 şi octombrie 1991, programată să apară la Editura Adevărul şi acoperind, din câte se vede, perioada postdecembristă dintre două lovituri de stat - cea din decembrie 1989 şi cea din septembrie 1991, soldată cu prăbuşirea Guvernului Petre Roman. Recitindu-mi comentariile, am descoperit unul deosebit de interesant, menit a descifra nu numai presa dintre 1990 şi 1991, dar şi presa noastră de azi, în planul relaţiilor  acesteia cu politicul. Intitulat „Riscul de a fi jurnalist independent", textul a apărut în „Expres Magazin" din 13 august 1991. Atât din conţinutul materialului, cât şi din contextul publicării, materialul se evidenţiază drept o reacţie a subsemnatului la un atac virulent, în vecinătatea calomniei, tipărit în paginile oficiosului PNL de atunci, „Liberalul", sub titlul „Dedesubturile d-lui Ion Cristoiu". Atât atacul, cât şi răspunsul meu (ce se va găsi integral în volumul de la Editura Adevărul) au nevoie, pentru a fi înţelese de cei care au uitat momentul, dar şi de cei care nu l-au trăit, de unele lămuriri.

Încă de la primul text postdecembrist, cel din 19 ianuarie 1990, m-am afirmat ca un critic al Puterii FSN-iste, întruchipate cu deosebire de Ion Iliescu. În iulie 1991, într-o tentativă de instaurare în România a mecanismelor economiei de piaţă, Guvernul Roman supune Parlamentului Legea privatizării. Această măsură, ţinând de Reformă, era atacată făţiş de presa naţionalist-comunistă şi boicotată discret de aripa conservatoare a FSN, condusă de trioul Ion Iliescu - Alexandru Bârlădeanu - Dan Marţian, preşedintele României şi, respectiv, preşedinţii cele două Camere ale Parlamentului. La şedinţa istorică de Parlament, Opoziţia, în loc să sprijine această Lege absolut necesară pentru ieşirea României din criza în care o adusese rămânerea în perestroikism, a boicotat lucrările.

Într-un editorial intitulat „Dedesubturile crizei parlamentare", publicat în „Expres Magazin" din 24 iulie 1991, am criticat acest gest, înscriindu-l într-un lung şir de greşeli ale Opoziţiei, greşeli care, de altfel, au făcut ca regimul FSN să dureze până în noiembrie 1996. Mi s-a răspuns prin atacul din „Liberalul", marcat prin etichete cum ar fi „lichelismul opiniilor", „om fără caracter", „ziarist cu tupeu" şi încheiat prin concluzia că m-am „vândut Puterii". Momentul mi-a dat posibilitatea de a lua în discuţie raporturile presei independente cu partidele politice, inclusiv cu cele din Opoziţie. Două dintre observaţiile mele din 1990 mi se par valabile şi pentru anul 2010. Prima se referă la un adevăr care ţine de esenţa profesiei de jurnalist în general: presa independentă trebuie să fie independentă nu numai faţă de Putere, dar şi faţă de Opoziţie. Din faptul că ea ţine sub supraveghere cu deosebire Puterea, nu înseamnă că trebuie să fie  un căţeluş al Opoziţiei. A doua observaţie se referă la o realitate ţinând de specificul perioadei noastre postdecembriste. Scriam în 13 august 1990: „În bătălia de până acum, presa independentă a sprijinit Opoziţia şi a criticat Puterea. Acest lucru s-a transformat însă cu timpul într-un avantaj pentru Putere. Supravegheată cu maximum de răutate, aceasta şi-a perfecţionat mijloacele, s-a subtilizat şi s-a nuanţat. Din nefericire, Opoziţia n-a beneficiat de un asemenea examen. Alintată, cocoloşită de presa independentă, ea a ajuns să se îmbete cu propriile iluzii. De aici un lung şir de greşeli, care explică, într-un fel, de ce Opoziţia pare a fi condamnată la un rol tot mai decorativ pe scena politică a ţării".

Sunt rânduri valabile şi azi, când partidele de Opoziţie beneficiază de o infinită alintare zilnică nu numai din parte presei mogulizate, dar şi din partea presei cu adevărat independente.