O minoritate hăituită de majoritate: fumătorii

Modelul american de hăituire a minorităţii fumătorilor s-a răspândit în întreaga lume.

Istoria modernă a Americii este marcată, din câte se ştie, de drama minorităţii negre. Discriminarea la care a supus-o majoritatea albă este cunoscută de generaţia matură din România de azi încă de pe vremea propagandei comuniste de tip stalinist. Simplistă până la primitivism, această propagandă exagera la modul absurd.

Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, copacii americani gemeau de negrii atârnaţi în ştreang de către albi, albi fioroşi, nu numai pentru că aveau brâul burduşit cu pistoale, dar şi pentru că beau Coca-Cola. Dincolo de caricaturizarea didactică, discriminarea minorităţii negre a fost una dintre gravele realităţi ale Americii. Împotriva ei au luptat, după război, nu numai negrii, dar şi albii mai luminaţi. Graţie unui complex de factori, problema s-a rezolvat. Discriminarea rasială a dispărut din SUA. Afro-americanii au dat Americii un preşedinte.

Odată cu aceasta a dispărut din America orice formă de discriminare? Nu mai există nicio minoritate care să fie hulită de majoritate, persecutată cu sălbăticie, împinsă în ţarcuri?

Fireşte că există!

Locul negrilor l-au luat, în SUA, fumătorii.

Din nenorocire, modelul american de hăituire a minorităţii fumătorilor s-a răspândit în întreaga lume.

Peste decenii, când, urmare a luptei lor neobosite, fumătorii îşi vor recăpăta drepturile, mai mult ca sigur, faptele incredibile din persecutarea lor de către majoritatea întruchipată de nefumători vor fi evocate cu aceeaşi uluire cu care sunt evocate astăzi, în cărţile de istorie, legile rasiale dintr-o anumită perioadă a SUA.

NKVD-ul a ridicat tortura pe culmi nebănuite, contribuind decisiv la progresul acestui important domeniu al omenirii, prin aşa‑numitul somn pe sponci. În zori, când e somnul mai dulce, anchetatorii îşi lăsau victima să se întoarcă în celulă. După ce aceasta se prăbuşea în somn, o trezeau cu găleţi de apă. Printr-o astfel de tortură, anchetatorii reuşeau să zdrobească până şi cea mai dârză personalitate.

Ceva asemănător practică americanii cu minoritatea fumătorilor.

Cei mai mulţi amanţi ai tutunului susţin că nimic nu-i incită mai tare la o ţigară decât gustul cafelei. Dacă gustului i se adaugă văzul, şi anume vederea unei pagini tipărite, nevoia de fum declanşată în organism e devastatoare. E ceva asemănător aprinderii lavei în pântecele unui vulcan. Dacă nu şi‑o dă pe horn, acesta riscă să explodeze în mii de bucăţi. Ei bine la marile librării de la Washington au fost amenajate colţuri speciale pentru cafenele. Iei de pe raft cartea îndrăgită, comanzi o cafea, te aşezi la o masă liberă şi dai să-ţi aprinzi o ţigară. Aici e aici. În cafenea e interzis fumatul. Uşor de înţeles la ce chin se expune bietul fumător. Victima anchetatorilor NKVD-işti se putea considera alintată faţă de victima călăilor care duc crâncena campanie de persecuţii împotriva fumătorilor. Afară, în stradă, se poate fuma.

Cum poţi ieşi cu cafeaua în mână (nu mă refer la ceaşca europeană, ci la paharul de carton american, străpuns de un pai), o formulă de salvare ar fi să dai fuga până afară ca să poţi trage un fum. Nenorocirea e că nu poţi scoate cartea afară, dacă n-ai cumpărat-o. Astfel că ai la dispoziţie două posibilităţi. Prima: să citeşti un paragraf şi cu el în minte, să nu se ducă din cap, dai fuga şi tragi un fum, sorbind o gură de cafea. A doua, mai generoasă: cumperi cartea. Prima are mari dezavantaje printre care se numără şi alertarea băieţilor de la supraveghere faţă de această navetă. Dacă, Doamne fereşte! eşti un terorist care cară astfel în librărie un explozibil?!

A doua însă doar pare generoasă.

Ce rost mai are să citeşti o carte după ce-ai cumpărat-o!