Mizeria politicianistă românească, ieri şi azi (I)

Ca să câştige alegerile, partidele fac alianţe aberante.

Pe întinderea a patru numere din „Adevărul" mă voi ocupa de lovitura anticonstituţională pe care a reprezentat-o desemnarea lui Octavian Goga ca premier, după alegerile din 20 decembrie 1937, de către Regele Carol al II-lea. Viaţa politică prezentă e mai agitată ca oricând. A consacra patru texte succesive unui moment de acum peste şapte decenii pare a fi o nefirească evadare a autorului dintr-un prezent incitant. Citit cu atenţie, acest eseu, fragment din volumul „Linguşirea cu sclipici", programat să apară la Editura Adevărul Holding, se dezvăluie însă ca un veritabil comentariu al actualităţii. Pentru că în împlinirea loviturii anticonstituţionale din decembrie 1937 şi-au spus cuvântul notele definitorii ale mizeriei politicianiste româneşti, întâlnite şi (dacă nu mai ales) azi.

„28 decembrie 1937, ora 18.00. Cazanul politico-gazetăresc al Bucureştiului s-a oprit brusc din fiert. După  o săptămână de zvonuri şi ştiri infirmate, de trăncăneli prin ziare şi prin cafenele, de vorbe schimbate la telefon şi pe stradă, într-un cuvânt, de vânzoleală politică, s-a dat publicităţii  numele celui pe care Majestatea Sa Regele Carol al II-lea l-a însărcinat cu formarea noului guvern: Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin! Decizia Suveranului  stupefiază lumea politică românească. Duminică, 20 decembrie 1937, avuseseră loc alegeri generale. PNL, aflat de patru ani la guvernare  (după scrutinul din 20 decembrie 1933), se prezintă la urne  într-un cartel electoral cu Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida-Voevod  şi cu Partidul German. Era - văzut chiar şi de la distanţă - un terci politic. Partidul Naţional Liberal, ataşat prin esenţă pluralismului, se încuscreşte cu două formaţiuni adversare ale democraţiei. Premierul Gheorghe Tătărescu nu iese din cuvântul lui Carol al II-lea şi, evident, al Elenei Lupescu. Drept pentru care, pe lângă supranumele de Guţă, va rămâne în Istorie şi ca adept al replicii: «Se poate, Maiestate!» Carol al II-lea i-a vârât pe gât formaţiunea lui Alexandru Vaida-Voevod, deoarece vrea să-l răsplătească pe bătrânul politician (65 de ani),  fost lider PNŢ, pentru că i-a fost şi îi este un pion în bătălia cu intratabilul Iuliu Maniu, adversar al Camarilei şi, mai ales, al Duduii. Principalul partid de Opoziţie - PNŢ-ul condus de Iuliu Maniu - încheiase la 25 noiembrie 1937 un Pact de neagresiune cu formaţiunea lui Corneliu Zelea Codreanu Totul pentru ţară şi cu Partidul Naţional Liberal (georgist) al lui Gheorghe Brătianu. După venirea comuniştilor la putere s-a făcut mare caz de acest Pact de neagresiune, publicişti şi istorici de-a valma, acuzându-l pe Iuliu Maniu de «cârdăşie» cu «fasciştii». În realitate, nu era vorba de o alianţă electorală, ci de o înţelegere între cele trei partide pentru «asigurarea libertăţii alegerilor».

România beneficia de o tradiţie de peste o jumătate de secol de falsificare a alegerilor de către Guvernul care le organiza. Se profila riscul ca şi aceste alegeri, organizate de Guvernul Tătărescu, să fie falsificate, iar campania, marcată de obstrucţionări ale Opoziţie, de către aparatul poliţienesc. Amândoi politicienii - Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu - erau urâţi de moarte de Carol al II-lea şi de Camarilă, dar mai ales de Elena Lupescu. Iuliu Maniu, pentru că ducea o campanie morală împotriva Camarilei şi a Duduii. Corneliu Zelea Codreanu, pentru că, în martie 1937, refuzase invitaţia Regelui de a fi desemnat  premier în schimbul numirii lui Carol al II-lea drept Căpitan al Mişcării şi, în plus, o ataca pe Înalta Ţiitoare. Era limpede că, în campanie şi la alegeri, PNŢ şi Totul pentru ţară urmau să fie victimele Guvernului şi ale Regelui. Pactul de neagresiune nu angaja cele două partide unul faţă de celălalt. Aliaţi însă pentru asigurarea corectitudinii alegerilor se puteau ajuta reciproc. PNŢ, prin autoritatea în România şi în Europa, Totul pentru ţară, printr-o structură organizatorică de tip militar. Dispuşi să se bată cu jandarmii, legionarii asigurau libertatea de campanie pentru ei şi pentru ţărănişti. În ziua scrutinului, legionarii au supravegheat milităreşte urnele şi au transmis la Bucureşti, printr-un sistem propriu, rezultatele votului înainte ca ele să poată fi falsificate de Guvern". (Continuare în numărul viitor)