Lecţia unui interviu luat lui Fidel Castro

Face ravagii la noi, de mai mulţi ani, jurnalistul-procuror, frate bun cu jurnalistul care le ştie pe toate.

La vremea apariţiei în versiune franceză, interviul-fluviu luat de Ignacio Ramonet lui Fidel Castro, sub titlul „Fidel Castro: Biografie pe două voci", a stârnit controverse pătimaşe. Politicieni şi publicişti de dreapta i-au reproşat lui Ignacio Ramonet că n-a fost sever în întrebările şi replicile din carte. Într-adevăr, Ignacio Ramonet nu zbiară la interlocutor, nu-l pune la punct în chip polemic şi, mai ales, nu încearcă să ne convingă că ştie mai bine viaţa lui Fidel Castro decât Fidel Castro însuşi.

Anticipând parcă un astfel de reproş, cunoscutul publicist îşi explică, în prefaţa „O sută de ore cu Fidel", formula de interviu practicată în carte printr-o detaşare polemică faţă de un anume fel de a face gazetărie în lumea de azi: „Niciodată nu mi-au plăcut cei care, atunci când iau interviuri, devin narcisişti, care nu încetează să-şi atace interlocutorul şi care au pretenţia de a demonstra că sunt mai pricepuţi, mai isteţi şi mai bine documentaţi decât persoana pe care o au în faţă. Aceşti jurnalişti nu îşi ascultă partenerul de dialog, îl împiedică adeseori să reflecteze şi ne torturează prin comportamentul lor. Nu îi îndrăgesc nici pe cei care concep interviul ca pe un soi de interogatoriu detectivistic în care, teoretic, ar exista un justiţiar de o parte şi un vinovat de cealaltă parte.

O relaţie de tip inchizitorial, cu un călău în faţa unui condamnat de la care trebuie să fie smulsă o «mărturie». Pentru aceşti oameni, jurnalismul este, înainte de toate, o «trimitere în judecată», o putere coercitivă deasupra tuturor celorlalte puteri".

Lesne de recunoscut în acest portret robot mulţi autori de interviuri din presa noastră scrisă, dar mai ales mulţi moderatori de emisiuni TV. Face ravagii la noi, de mai mulţi ani, jurnalistul-procuror, frate bun cu jurnalistul care le ştie pe toate. Produs al clişeului „Presa - a patra putere în stat", gazetarul care se crede buricul pământului e unul dintre principalii responsabili de Criza prin care trece presa românească.

Am citit „Fidel Castro: Biografie pe două voci" cu trei ani în urmă, la finele lui 2006, când s-a dat publicităţii versiunea în limba franceză. Zilele acestea, graţie efortului asumat de Editura Minerva, a apărut şi versiunea în limba română a ediţiei în limba spaniolă revăzute şi adăugite. Versiunea în limba franceză am citit-o din perspectiva cuiva care lucra la o carte despre Cuba. Versiunea în limba română am citit-o din perspectiva cuiva care a fost rugat de editură să ţină un discurs la lansarea cărţii, vineri, 5 februarie 2010, la Librăria Sadoveanu din Bucureşti.

Aşa cum arată însuşi Ignacio Ramonet în prefaţă, Fidel Castro a acordat în viaţa sa doar patru interviuri mai lungi. Cel de-al cincilea, „Fidel Castro. Biografie pe două voci", e un interviu-fluviu. Pentru prima dată de când s-a ivit pe scena internaţională, Fidel Castro îşi povesteşte viaţa. Din acest punct de vedere, „Biografie pe două voci" e un document de o deosebită valoare istorică. Graţie confesiunilor lui Castro, cititorului de azi i se oferă amănunte senzaţionale despre momente semnificative nu numai din istoria Cubei sau a Americii Latine, dar şi din istoria lumii: debarcarea din Golful Porcilor, asasinarea lui Kennedy, eşecul lui Jimmy Carter, criza rachetelor din 1962.

Aceste mărturii, nespus de preţioase pentru istorie, n-ar fi văzut lumina tiparului dacă Ignacio Ramonet ar fi fost, asemenea multor gazetari de azi, inclusiv din România, un procuror al Republicii faţă de interlocutorul său.