Eşecul Proiectelor impuse de sus în jos

Deşi a fost conducător al ţării timp de un deceniu, Ion Iliescu n-a avut niciun proiect.

Dezbatere organizată de revista „Historia" la Adevărul TV despre Regele Mihai. Cum îi stă bine unui talk deloc dispus să devină show, pentru că-i lipsesc animatoarele, vorba zboară de la o un subiect la altul. Profesorul Dan Falcan lansează o idee incitantă: istoria ţării cunoaşte trei personaje - Al. I. Cuza, Carol al II-lea, Traian Băsescu - dominate de ambiţia unui Proiect pe care vor să- l impună ţării de la un moment dat. Esenţa fiecăruia dintre proiectele asumate de respectivii  - zice tovarăşul meu de taifas - constă într-o sumă de reforme ale statului. Proiectele n-au fost duse la capăt sau chiar au eşuat. Intervenind în replică, după ce remarc originalitatea ideii, îmi permit să-l scot de pe listă pe Traian Băsescu. Nu de alta, dar Domnia sa mai are trei ani de mandat. Un bilanţ al preşedinţiei sale e prea devreme să fie făcut fără riscul de a greşi. Adaug însă pe lista propusă de interlocutor pe Ion Antonescu, pe Nicolae Ceauşescu şi pe Emil Constantinescu. Pe Ion Iliescu îl exclud din start. Deşi a fost conducător al ţării timp de un deceniu, Ion Iliescu n-a avut niciun proiect. Excepţie făcând, desigur, cel de a supravieţui la putere cu orice preţ. O idee interesantă e pentru inteligenţa celor din jur asemenea unei gămălii de băţ de chibrit frecată de o suprafaţă de fosfor. Scapără alte idei. Întors acasă, mă aşez la birou şi-mi notez câteva consideraţii despre relaţia dintre Omul Proiectului şi realitatea românească de la vremea respectivă:

1) Toate Proiectele au fost aplicate de sus în jos. Nu neapărat, pentru că ele n-ar fi răspuns unor cerinţe de esenţă ale realităţii, ci pentru că autorii lor n-au beneficiat de o forţă politică autentică, la rându-i convinsă că sunt necesare reforme radicale. Cu excepţia Mişcării Legionare şi a Mişcării Comuniste la început, mai precis, până a nu se nomenklaturiza, România n-a cunoscut forţe politice însufleţite de un Proiect pentru viitorul ţării. Ar fi fost normal ca Oamenii Providenţiali să fie sau aduşi la şefia statului  de o forţă politică, sau ca ei să-şi asume, parveniţi la putere  prin alte mijloace, Proiectul  unei formaţiuni politice. În absenţa forţei politice, fiecare a pus la lucru structuri speciale (Armata - Ion Antonescu, Securitatea - Nicolae Ceauşescu) sau formaţiuni politice artificiale (FRN - Carol al II-lea). Una dintre cauzele eşecului tocmai în această realitate se găseşte. Maşinăriile au funcţionat în silă, mereu impulsionate de Conducător, au transpus Proiectul fără să priceapă mare lucru din el sau pur şi simplu l-au boicotat. Un caz aparte îl reprezintă Emil Constantinescu. Forţa politică numită CDR, care şi-a asumat proiectul Schimbării, a fost prea slabă pentru a-l putea transpune în practică.

2) De regulă, Proiectele au depăşit  realităţile precise din jurul Oamenilor Providenţiali. Necesare pentru mersul înainte al naţiunii, ele au ameninţat  interese sociale şi economice precise. Era de aşteptat ca reacţia faţă de ele să fie uriaşă. Specificul românesc a făcut ca reacţia adversară să nu fie făţişă şi, prin asta, mai uşor de evaluat şi de contracarat, ci piezişă, ascunsă, nu de puţine ori pitită sub surâsuri moldo-valahe aprobatoare. Acest fel de rezistenţă s-a constituit într-un pericol de moarte pentru Oamenii Providenţiali. Traşi pe sfoară de entuziasmul mimat al celor puşi la lucru, ei nu şi-au mai luat nicio măsură de siguranţă. De aceea au şi sfârşit, toţi, aşa de prost. Alungaţi din ţară (Cuza, Carol al II-lea) sau executaţi (Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu).

3) Oamenii Providenţiali suferă, printre altele, şi de o incredibilă megalomanie. Convinşi că sunt aleşi ai lui Dumnezeu, că prin gura lor vorbeşte Zeul, ei cred că ajunge să lanseze Proiectul pentru ca toată lumea să cadă pe spate şi să purceadă neîntârziat la transpunerea lui în practică. Astfel amăgiţi, Oamenii Providenţiali nu văd în realizarea Proiectului capătul unui Proces îndelung şi complicat, din parcursul căruia nu pot fi excluse compromisurile, alianţele de conjunctură, cedările temporare. Înaintarea în Proiect e văzută de ei ca goana pe o autostradă. Asta în timp ce înaintarea trebuie să fie ca tăierea unui drum prin junglă.

De aici şi posibila  concluzie: aparenta bălăbăneală democratică e mult mai prielnică marilor Proiecte decât aparenta maşinărie dictatorială. 

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri şi scrie pentru "Adevărul''.