De la comunism la consumism

Papa Ioan Paul al II-lea a denunţat comunismul pentru ceea ce el a numit interzicerea libertăţii religioase.

Deşi din categoria lecturi impuse de viaţă (aveam nevoie s-o dau gata pentru o emisiune TV, dintre acele producţii culturale pentru care te felicită toată lumea, dar nu se uită nimeni la ele), am citit cu plăcere biografia lui Ioan Paul al II-lea, „Martor al speranţei", scrisă de George Weigel şi tradusă în româneşte de Radu Vasile. Ştiam puţine lucruri, ca să nu spun, mai nimic, despre Biserica Catolică, astfel că volumul de peste o mie de pagini s-a dovedit o iniţiere utilă într-o lume nouă, fascinantă prin notele ei de esenţă. Am citit însă biografia Papei Ioan Paul al II-lea stăpânit de o împotrivire ascunsă faţă de eroul cărţii. Nu e întâia oară când mi se întâmplă asta: să înaintez în lectură ca o şalupă printre lianele din jungla Amazonului, deşi eroul sau autorul mă enervează.

Până la această carte, personalitatea lui Ioan Paul al II-lea mi-a fost indiferentă. I-am urmărit, în timpul vieţii, activitatea ca Papă călător cu coada ochiului, graţie atenţiei la ştiri puse la orice gazetar pe pilot automat. Biografia îmi descoperă însă un Papă prea anticomunist ca să-mi fie simpatic. Şi nu pentru că aş avea, vezi Doamne! nostalgii comuniste, cum zic azi fătucile de la televiziune, apelând la fondul principal de clişee postdecembriste, prin nimic deosebit de fondul principal de clişee ceauşiste, ci pentru că urmaşul Sfântului Petru ar fi trebuit să rămână deasupra chelfănelilor politice. Vizibilul partizanat al Papei Ioan Paul al II-lea îl coboară din văzduhul etern al Dumnezeirii pe Pământul sistemelor politice trecătoare. Dar nu numai atât.

Sunt convins - şi am mai spus-o - că Biserica, fie ea catolică, sau fie ea ortodoxă, va regreta - dacă nu o face deja - mult hulitele vremi ale comunismului. Creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat ca o religie a celor asupriţi. Asemenea comunismului iniţial, Creştinismul a avut în represiune temeiurile înfloririi sale de esenţă: cea a credinţei. Deşi nu interzisă, Biserica trecea în ochii supuşilor din comunism ca un spaţiu al rezistenţei. În plus, oricât ar părea de ciudat, asprimea moravurilor publice, impusă de dictatură, corespundea într-un fel  asprimii cerute de biserică în chip benevol. Năvălirea economiei de piaţă, instaurarea democraţiei au îmblânzit această asprime. Locul vieţii cât de cât ascete l-au luat consumismul devorator, deşănţarea presei şi a televiziunii, trăirea intensă, dar iute a unor stări superficiale şi, mai presus de toate, inevitabila secularizare.

Agent al confruntării Est-Vest, Papa Ioan Paul al II-lea a denunţat comunismul pentru ceea ce el a numit interzicerea libertăţii religioase. În istoria Papalităţii, Ioan Paul al II-lea trece drept un filosof. Să nu fi înţeles atât de subtilul Pontif o nuanţă de o rară valoare şi anume că nicio putere din lume, cum s-a văzut încă de pe vremea lui Nero-Persecutorul de creştini, n-are cum să interzică omului să creadă în ceva? Da, împăraţii, dictatorii, secretarii generali pot limita sau chiar interzice practicarea cultului. Se confundă însă mersul la biserică cu credinţa? Comunismul - declară Papa - nu permitea ridicarea de noi biserici, stânjenea oficierea căsătoriilor religioase. Să admitem că aşa era, deşi în realitate lucrurile au fost mult mai nuanţate. Un membru de partid nu se putea căsători religios. Ce se întâmpla atunci? Respectivul se căsătorea în secret. Eu, de exemplu, dat fiind că eram redactor-şef adjunct la un ziar comunist, m-am cununat religios în tinda casei părinteşti din Găgeşti-Deal. Azi, orice cetăţean se poate căsători la biserică. Da, dar căsătoria în secret de pe vremuri exprima o credinţă sinceră în oficierea religioasă. Azi însă, câţi dintre cei ce se căsătoresc la biserică o fac din credinţă şi nu pentru că momentul e un bun prilej de a-şi etala bogăţia, aşa cum masa de după e un bun prilej de a scoate ceva parale?!

Ioan Paul al II-lea n-a intuit această realitate. A fost nevoie să vină şi în Est capitalismul cel trufaş pentru a descoperi că societatea consumului până la beţie e mult mai primejdioasă pentru Biserică decât societatea sărăciei din comunism. Descoperind acest adevăr, Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat împotriva falselor valori ale noii lumi din Est după căderea comunismului. Pentru mine cel puţin, care citesc această carte, e prea târziu. Papa Ioan Paul al II-lea rămâne un luptător anticomunist, ipostază  incompatibilă cu scaunul de urmaş al lui Petru.

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.