De ce era presa comunistă cenuşie

Un ziar – şi încă oficiosul PCR – apărut pe piaţă într-o ţinută alertă, cu articole diferind prin stil, conţinut şi corp de literă, ar fi fost astfel o oază de viaţă într-un ocean de mortificare a personalităţii.

Desluşirea mecanismelor prin care ditamai literatura română, patria lui Eminescu şi Titu Maiorescu, a putut fi redusă la gubernia realismului socialist în anii 1947-1953, m-a constrîns, pe vremuri, să citesc şi să fişez „Scînteia" postbelică.

Se întâmpla asta prin anii '80. Îşi arăta colţii Criza economică fatală, cea care-l va prăbuşi pe Nicolae Ceauşescu de la Putere.

Iarna, indiferent de temperaturile de afară, caloriferele de la Biblioteca Academiei abia mai suflau, văduvite de aburul trebuitor.

Colecţia „Scînteia" din anii 1948-1953 putea fi studiată doar la Sala 3 a Bibliotecii, o încăpere accesibilă doar cu permis special, supravegheată de o bibliotecară despre care mi s-a confirmat - după 1989 - că era colaboratoare a Securităţii. Permisul se obţinea doar după ce prezentai conducerii BAR o adresă (eu aveam una de la „Scînteia tineretului"), prin care se justifica interesul pentru Fondul S (special).

Ne aflam în plin paradox ceauşist. La Putere se afla Partidul Comunist Român. „Scînteia" continua să apară şi să beneficieze de postura de organ al C.C. al PCR.

Şi cu toate acestea, „Scînteia" din anii 1948-1953, oficios al PCR şi la vremea respectivă, nu era accesibilă tuturor românilor, ba chiar nici tuturor membrilor de partid.

Citisem şi fişasem „Scînteia" începând cu numărul din 1944, când oficiosul PCR, până atunci ilegal, poate să apară pe piaţă, semn al restabilirii plenare, în fine, a libertăţilor democratice.

Chiar din debutul lecturii, mă surprinsese deosebita modernitate a ziarului: titluri, supratitluri, subtitluri, articole scurte, nervoase, machetare capabilă să surprindă, dar şi să încânte ochiul.

Ce mai încolo şi încoace, o publicaţie la fel de modernă, dacă nu chiar mai modernă decât ziarele independente precum „Adevărul", „Semnalul" sau „Fapta", ca să dau doar câteva exemple. La un moment dat, pe la jumătatea lui 1948, înfăţişarea „Scînteii" suferă o mutaţie incredibilă. Ziarul modern, alert, veritabil spectacol de imagini, stil şi culoare, devine o foaie posomorâtă, ternă, aproape imposibil de consumat. Articole lungi, lipsite de subtitluri, machetare monotonă, obositoare, lăsând impresia de text trântit pur şi simplu în pagină.

M-am întrebat atunci, în anii 1980, ce se întîmplase cu ziarul al cărui debut postbelic mărturisea grija de a lua în calcul tradiţia presei româneşti.

Am găsit răspunsul trei decenii mai târziu, cînd am citit, obligat de îndatoririle unui taifas TV, cartea Laviniei Betea Poveşti din Cartierul Primăverii.

Sub titlul Sorin Toma, fost redactor-şef al „Scînteii", despre nefericirea de a fi trăit acea tinereţe..., volumul include un interviu cu fostul şef al oficiosului PCR din anii schimbării la faţă a ziarului.

Fostul redactor-şef povesteşte la un moment dat avatarurile traversate de „Scînteia" pe măsura stalinizării ţării noastre şi, prin asta, pe măsura dependenţei tot mai mari de imitarea modelului sovietic în toate domeniile. Confesiunile sale confirmă imaginea pe care mi-o formasem în anii '80, despre evoluţia dramatică a oficiosului PCR.

Răspunzând unei întrebări puse de Lavinia Betea („În ce raporturi se afla ziarul «Scînteia» cu «Pravda sovietică»?"), Sorin Toma explică aventura trăită de ziar prin constrângerea de a imita modelul oficiosului CC al PCUS. Aspectul tern şi limbajul de lemn nu ţineau însă numai de imitarea stilului sovietic/rusesc de a face gazetărie. Ţineau şi de esenţa orânduirii socialiste. Culoarea, diversitatea sunt trăsături definitorii ale societăţii întemeiate pe personalitatea individului. Acolo unde individul se află în prim-plan, e normal ca societatea să fie diversă, alertă, pitorească.

Monotonia, cenuşiul, ternul sunt note de esenţă ale unei societăţi colectiviste, în care individul se pierde în magma cenuşie a colectivităţii.

În anii stalinismului, totul e la fel, monoton, cenuşiu, uniform, clădirile, rochiile femeilor, tunsorile şi discursurile.

Un ziar - şi încă oficiosul PCR - apărut pe piaţă într-o ţinută alertă, cu articole diferind prin stil, conţinut şi corp de literă, ar fi fost astfel o oază de viaţă într-un ocean de mortificare a personalităţii.

Românii erau socotiţi drept o Armată care luptă cu baioneta ideologică împotriva invaziei imperialiste şi cu lopata şi cazmaua, împotriva înapoierii economice.

Un ziar cât de cât alert ar fi fost, în acest context, asemenea unui ins cu melon într-un regiment de chipie!

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.