Dar prinţii, prinții de ce nu fură?!

Prinţul Muruzi, deşi muritor de foame şi deşi aflat într-un birou de pe un şantier, se poartă ca şi cum ar fi în vizită la o contesă.

Dând curs unei comenzi venite de sus, de foarte sus, chiar, Petru Dumitriu publică în 1950 un roman dedicat primei tentative de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră (1949-1955).

Capodoperă a literaturii proletcultiste şi dovadă a disponibilităţii unui mare prozator de a face grave concesii propagandei staliniste din anii respectivi, romanul conţine şi pagini a căror apariţie nu poate fi explicată decât printr-un moment de moţăială a cenzurii. Graţie acestei slăbiciuni, am descoperit, pe parcursul cumplitei mele încercări  (lectura a 666 de pagini format mare plesnind de clişee) şi câteva momente de satisfacţie. Unul dintre acestea mi-a dat de gândit prin semnificaţia sa mult mai largă decât cea avansată de autor.

Pe şantierul Canalului ajung fel de fel de oameni. Unii, convocaţi de Partid. Alţii, convocaţi de Securitate. Sunt însă mulţi veniţi aici pentru a scăpa de mizerie. Printre cei din urmă se numără şi tânărul prinţ Muruzi. Potrivit autorului, tatăl său, Niculăiţă Muruzi, sărăcise de tot după venirea comuniştilor la Putere.

Printr-un aranjament de tip românesc, tânărul Muruzi e angajat de şeful de personal Mateica (întruchipare a duşmanului de clasă) ca referent la biroul Ştate şi Salarii, condus de un om de-al său, Udriştoi. Prinţul Muruzi, deşi muritor de foame şi deşi aflat într-un birou de pe un şantier, se poartă ca şi cum ar fi în vizită la o contesă.

„- Da. Dumneata cauţi un post. Va să zică... tânărul ridică uşo sprâncenele şi strânse din buze. Apoi se uită împrejur, se aşeză pe scaunul cel mai apropiat, puse picior peste picior şi mâinile una peste alta. Şedea liniştit, cu un aer discret şi rezervat."

Dat fiind că angajarea prinţului i-a fost cerută de cineva din lumea sa, Mateica decide pe loc:

„- Uite, ce e... la grupa Ştate şi Salarii, lipseşte un referent. O să vedeţi că nu e mare lucru. E prost plătit postul, dar se poate complecta...

Şi râse, ridicându-se şi întinzând mâna tânărului Muruzi, care i-o strânse de departe, întrebându-l mirat:

- Cum se poate complecta?

- O să vezi dumneata, o să vezi, spuse Mateica râzând şi-l împinse cu blândeţe afară.

- Vorbeşte cu responsabilul barăcii numărul trei, şi spune-i că vii din partea mea, şi să-ţi dea un pat."

Pe şantier se fură în draci. Unul dintre cei care practică acest străvechi obicei românesc într-un loc al măreţei construcţii socialiste e Udriştoi, aflat în combinaţie cu Mateica. La un moment dat, Mateica se pomeneşte cu prinţul în birou. Are loc o scenă ieşită din comun, stranie dacă ne gândim la locul şi timpul în care se petrece:

„- Uite ce e, vorbi cellalt. Sunt pus într'o situaţie foa-foarte delicată...

«Se bâlbâie?» se întrebă cam plictisit Mateica.

- Nu-mi convine să iau parte la operaţiile domnului Udriştoi, zise tânărul Muruzi.

- Ce operaţii?

- O - operaţii de furt, zise cellalt. Mateica rămase o clipă tăcut. Muruzi urmă:

- Fură ca'n codru. Dumneata poate nu ştii. Procedeul e, în linii mari, cam ăsta: pune pe ştate muncitori care nu există, mai ales săpători şi căruţaşi; şi încasează el banii... Încasează sume de zeci şi poate sute de mii de lei pe lună! Şi e o bandă întreagă. E întâi el, pe urmă...
Mateica ridică mâna:

- Ei, şi?

- Cum, ei şi?

- Da: ei şi? Ce vrei dumneata? Să-i denunţi administratorului şi miliţiei?

Muruzi făcu ochii mari, şi rămase câteva clipe cu gura deschisă, apoi zise:

- Mi-a-au oferit şi mie!

- Şi-ai refuzat, bine-înţeles?

Tânărul zâmbi:

- (...) Prefer să fiu un funcţionar cinstit."

Să recapitulăm. Prinţul Muruzi e dintr-o  familie bogată, sărăcită în urma loviturilor administrate de regimul comunist. Deşi din lumea bună,  pentru a-şi câştiga existenţa, el se angajează ca funcţionar  mărunt pe şantierul Canalului, doarme într-o baracă mizeră, cu mai mulţi inşi, ţărani sau muncitori necalificaţi.

Şantierul e fala duşmanilor săi, comuniştii. Dacă ne gândim că pentru a nu muri de foame, a lăsat Bucureştiul şi fără nicio pregătire fizică şi psihică a venit să lucreze ca referent într-un birou, tânărul prinţ are toate motivele din lume să „ia parte la operaţiile" de furt ale şefului său, mai ales că acesta îl îmbie s-o facă.

De ce refuză muritorul de foame Muruzi să fure asemenea celorlalţi? Pentru că face parte din lumea bună de dinainte de Război.

Dincolo de bizareria tipăririi în 1950, an al stalinismului crunt, a acestui elogiu adus lumii bune de dinainte de  Război, rămâne adevărul sugerat de Petru Dumitriu: a nu fura nu ţine nici de avere, nici de teama că vei fi prins, nici măcar de respectarea eticii revoluţionare, ţine de buna  creştere!

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.