Cultul lui Ceauşescu - o industrie socialistă

Cultul personalităţii i-a făcut lui Ceauşescu mai mult rău decât bine.

În numărul pe martie 2010, care urmează să apară săptămâna asta, revista „Historia" se ocupă, în hotarele unui „Dosar", de „Cultul personalităţii lui Ceauşescu". Fenomen unic în perioada comunistă (Gheorghiu-Dej n-a mai apucat să i se facă, iar Stalin era Cezarul de la Moscova), „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost abordat, în anii postdecembrişti, de pe poziţii propagandistice.

Fie ca pretext pentru denunţarea de tip bolşevic de către roboţeii anticomunişti a adversarilor lor literari din perioada anterioară. Fie ca pretext de umor pretins caragialean pe seama faptelor comice generate de cult. Raportat la ce s-a scris până acum despre „Cultul personalităţii lui Ceauşescu", „Dosarul" întocmit de „Historia" e o primă încercare de apropiere lucidă de un fenomen ajuns demult Istorie. „Dosarul" poartă un titlu ce ar putea să pară unora surprinzător: „O industrie: elogierea lui Ceauşescu". Într-adevăr, „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost o industrie.

O industrie tipic socialistă - aş adăuga. Asemenea industriei socialiste, „Cultul personalităţii lui Ceauşescu" a fost planificat şi dirijat. Planificat, deoarece ziua de naştere a lui Ceauşescu, faimoasa 26 ianuarie, dar şi alte momente în care se manifesta Cultul (aniversarea unor evenimente din istoria României, desfăşurarea Congreselor şi Conferinţelor Naţionale), beneficiau de manifestări înscrise în Planuri de măsuri, trimise de jos în sus, la cererea Centrului, şi sintetizate în Planuri la nivel Central.

Documente despre acţiunile ce vor fi organizate cu prilejul sau în cinstea (am folosit limbajul de lemn al epocii) se întocmeau la nivelul principalelor organisme politice, obşteşti şi de stat ale României lui Ceauşescu. Nu altfel se întocmeau planuri de producţie pe diferite ramuri ale economiei socialiste. Aceste planuri de producţie mergeau de jos în sus, de la întreprinderi până la Comitetul Central. Numai că ele erau întocmite pe baza unor indicaţii primite de sus în jos.

Asemănător, „Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu" era dirijat de la Comitetul Central. Când şi cum trebuie organizat un moment al Cultului nu hotăra conducerea unui ziar sau conducerea unui Comitet de partid orăşenesc. Deciziile erau luate de la Centru. Un excelent studiu semnat de Adrian Cioroianu (unul dintre puţinii cercetători care reuşesc să abordeze Comunismul şi altfel decât prin clişee anticomuniste) în „Dosarul" realizat de „Historia" avansează o ipoteză incitantă: Cultul personalităţii i-a făcut lui Ceauşescu mai mult rău decât bine.

Autorul demonstrează strălucit că proporţiile înfricoşătoare, culmile de hilar atinse de Cult, birocratizarea elogiului au sporit antipatia faţă de Ceauşescu, şi nu simpatia. Cum s-a ajuns la un efect invers decât cel scontat? După opinia mea, răspunsul trimite la sintagma din titlul folosit de „Dosarul" din „Historia": „O industrie". Cultul personalităţii lui Ceauşescu a suferit de slăbiciunea de esenţă a industriei socialiste: „Producţia de dragul producţiei".

Ca ziarist în anii respectivi mă întrebam, văzând materialele serbede, fade, deseori penibile, publicate în numerele dedicate lui 26 ianuarie sau altor momente, la ce dracu' folosesc ele? La sporirea dragostei cititorilor faţă de Nicolae Ceauşescu? Am serioase îndoieli că le citea cineva. La satisfacerea nevoii lui Ceauşescu de a fi linguşit? Am serioase îndoieli că un om minim inteligent (şi Ceauşescu era, totuşi, o inteligenţă) tresărea fericit la lectura poeziilor proaste şi a articolelor pline de clişee. Azi, incitat de titlul „O industrie - Cultul personalităţii lui Ceauşescu" cred că am găsit răspunsul: La nimic. Era o industrie care producea de dragul de a produce.