Caragiale despre anonimii de pe internet

Ca jurnalist, am fost şi sunt una dintre ţintele celor care înjură pe internet.

Distinsul cărturar Andrei Pleşu meditează, într-o tabletă din „Adevărul", asupra textelor postate pe internet sub porecla de intervenţii pe forum. E vorba de acele bine-cunoscute mesaje plasate după un text online - articol, editorial, chiar şi ştire. Sub semnul unei ironii duios înţelegătoare, Andrei Pleşu dă curs uimirii faţă de conţinutul unor astfel de comentarii anonime şi producţii asumate de autori sub iscălitură.

Andrei Pleşu nu e singurul intelectual care ia poziţie - ca să mă exprim printr-un clişeu al limbajului de lemn publicistic - faţă de ceea ce scriu anonimii pe internet. Greşeala domniei sale, ca şi a altor distinşi cărturari, e luarea în serios a acestor mesaje, prin situarea lor în registrul prestaţiei intelectuale. Ca jurnalist, autor de producţii zilnice, am fost şi sunt una dintre ţintele celor care înjură pe internet. A fost o vreme când, înşelat de aparenţe, credeam că autorii acestor mesaje chiar ţin neapărat să-şi spună opinia despre textul tipărit de subsemnatul.

Mi-am dat seama însă că rare erau cazurile când autorul mesajului aruncase o privire textului pe care-l comenta. Cu puţine excepţii, anonimii mă înjurau indiferent de ceea ce scriam. E ceea ce se întâmplă cu toţi cei care au nenorocul de a le fi reproduse pe internet textele publicate în ziare şi reviste.

M-am convins astfel că aşa-zisele mesaje de pe internet ţin de deraierile personalităţii umane. Mai precis, fenomenului mai larg, întâlnit şi pe vremea când nu apăruse internetul, al scrisorilor anonime. De fenomen s-a preocupat, printre alţii, şi I.L. Caragiale.

În schiţa „Antologie", publicată în „Universul" din 10 aprilie 1909, Caragiale îi face cadou unui colecţionar de scrisori anonime o epistolă primită de el „zilele trecute", „în care o veche prietină (indiscutabil e dumneaei), iscălind «câţiva admiratori de odinioară», mă picneşte, vorba de pe vremuri, la coada işlicului..."

Pentru scriitorul Caragiale, schiţa e un prilej de a produce mai multe bucăţi de aşa-zise anonime, sub semnul exerciţiului de metaliteratură. E însă şi un prilej nimerit de a-şi expune propria-i explicaţie la fenomenul anonimilor. O face, prin intermediul amicului posesor de anonime, în cadrul dialogului următor:„- Domnul meu, îl întreb, după ce-i mulţumesc de atâta amabilitate, cum îţi explici d-ta obiceiul ăsta de a scrie scrisori anonime?

- E foarte uşor de explicat... Pe de o parte, lipsa de ocupaţie serioasă şi de griji proprii; pe de alta, ceva mai adânc... Exigenţele sociale paralizează adesea francheţa onestă; un individ nu le poate uşor înfrânge în orice moment; în faţa lor devine laş; poate însă avea curaj să fie franc pe ascuns. E greu să arunci cu noroi în obrazul cuiva când îl întâlneşti ziua-n amiaza mare faţă în faţă-n lume; noaptea însă, după spartul luminaţiilor, pân îmbulzeală, poţi să-l murdăreşti pe la spate de sus pân jos".

„Nu i-am înţeles bine explicaţia" - spune Caragiale într-un efort de falsă modestie.

Noi însă o înţelegem foarte bine acum, când fenomenul anonimelor de pe internet a luat amploare.

Într-adevăr, ca şi în cazul anonimelor clasice, mesajele postate pe internet se explică şi prin „lipsa de ocupaţie serioasă şi griji proprii". Exceptând mesajele postate de unităţile mobile ale partidelor, mesajele de pe internet trădează o lipsă de ocupaţie serioasă. Trebuie să ai timp berechet la dispoziţie ca să te aşezi în faţa calculatorului şi să dactilografiezi un text injurios despre un om care, între noi fie vorba, nu ţi-a făcut nimic rău în viaţă. Ca şi în cazul anonimelor clasice, mesajele de pe internet îşi au izvorul în laşitate.

Incapabil să te înjure în faţă „ziua-n amiaza mare", anonimul te murdăreşte noaptea, „după spartul luminaţiilor". Profitând de întunericul internetului, anonimul te înjură, ştiind că nu i se poate întâmpla nimic.